Nu ne destrămăm ca fumul
Într-o clipă, fără urme,
Până departe,
Parcă nici n-am fi fost.
Ne destrămăm ca buturuga.
În vârste, încet;
Hrană furnicilor,
Cămin șerpilor,
Pat ciupercilor.
Ca o umbră de rost încheiat.
Ne destrămăm ca piatra.
Pe nesimțite.
Parcă am intra într-o altă veșnicie.
Anii aduc ploile și înghețul,
Deceniile scutură pământul
Și ajungem nisipul
Pe care mările își odihnesc
Brațele înspumate,
Adâncurile misterioase.
Ne destrămăm ca amintirea
Călătoare prin gândurile
Oamenilor care ne-au iubit,
Oamenilor care ne-au urât,
Oamenilor care ne-au cunoscut,
Oamenilor care ne-au citit.
Rămânem în urmele palmelor noastre
Pe coada mistriei cu care am construit
O biserică, o casă.
Rămânem o față într-o imagine veche.
Un glas vibrând în eterul aglomerat.
Un nume pe-o carte.
Ne destrămăm ca omul.
În tumultul speranțelor pe care le-am tulburat
Cu viețile noastre.
Parcă nici n-am fi fost.

Dan David, Los Angeles, 10-13-2005.