Parcă în pereții ce mă strâng atât de mult în brațe
Mi-au crescut niște coarne de cerbi morți
Zugrăveala veche n-o pot reînnoi de sărăcie,
Pe lângă mine toți vorbesc ca și cum n-aș fi
Deși eu sunt, mai ales cu coarne de cerbi morți
Lângă clubul lor cu manele,
Fără să pot intra. Pentru că nici nu vreau.
Se plimbă ei pe străzi furnicând a grijă
Chiar și eu mă plimb la fel.
Dar uneori se mai împiedică vreun lungan
(de coarnele cerbilor mei morți)
Tresărind si râd un pic…de el.
Poate-a fost un pic întins pe patul lui Procust
Încercând să fie unde n-a putut fi, dincolo de granițe.

Zidurile pământului meu sunt atât de neclare
Cerbii vii mor pe capete. Și sunt furați de coarne.
De unde până unde sunt eu,
Româncă, și de unde nu mai sunt?!
Prea mă-mpiedic de hoiturile cerbilor morți
Ca să râdă ei de mine.
Zugrăveala zidurilor mele nu mai contează
În jurul meu vorbele se întind, se rostogolesc
Se prefac în singurele mele prietene
Mereu lângă mine, ca acele coarne de cerbi morți:
Cuvinte adevărate cu sens vechi și pur.
Doar sensul lor se cere zugrăvit, îngrijit, lăcuit
Și schimbat cu-alte coarne de cerbi morți
Ca în jurul meu, lumea să nu se mai împiedice de ele.
Deoarece așa se împiedică lunganul când
Le aruncă în greșeli idioate,
Le prostește în metafore,
Le aruncă în injurii…

Și când tu, cocoșat ca mine, mi le mai trimiți prin sms,
Ca să ne ținem de mână cu ele
Oriunde lângă un cerb viu,
Simt că sunt în pădurea mea,
De-acasă.