o veșnicie de sonoritați, ce imita clipocitul stelelor în undele spumoase ale norilor,
apasă
pe ramurile arcuite spre iubire, ale dăruirii.

în casa de lemn, printre frunze, luna clocește tăcerea.

însoțindu-l pe “ azi”,
cântându-l pe “ ieri”,
arborele mamut
se pleacă smerit în fata eternității.

din când în când,
vântul
răsucește cuiele
să acordeze chitara...
sau
să adâncească durerea.