I. Ploaia ?

Ploua-ntr-una zi si noapte,
Nu mai pot sa ma suport.
Esti aici, maine departe,
Poimaine, un suflet mort.

Pe bancuta noastra-acuma
Sta, rapus, un porumbel.
Sufletul ii pierde urma
Asemeni unui rebel.

Mai privesc o data locul
In care obisnuiam,
Sa-mi incerc si eu norocul
Cu un suflet ce iubeam.

Dar, acum, tarziu e ceasul
Si acasa treb’ sa merg.
Mai intai, incet, bat pasul,
Apoi incep sa alerg.

Din nou, ploaia ma alunga
Si ma face sa blestem.
Dar, si-acum, cand sunt pe fuga,
Tot imi vine sa te chem.

In zadar imi fac iluzii
C-ai sa iesi in calea mea,
Incep chiar sa fac confuzii,
De vina e dragostea.

Sunt acum in statie.
Continuu nadajduiesc
C-ai s-apari drept gratie
Faptului ca te iubesc.

A sosit acum masina,
Continui sa ma agit.
Cine poarta oare vina
Ca-ndelung m-am amagit?

Ma strecor,dar, in masina,
Usile incet se-nchid.
Cine oare e de vina
Ca privesc acum in vid?

Iata-ma’s ajuns-acasa.
Parca nu-mi vine sa cred.
Inima incet ma lasa,
S-o-nteleg si s-o accept.

Am scpat acum de ploaie
Dupa ce m-a udat leoarca.
Dau sa intru in odaie,
Dar pe loc am ramas, parca.

Ca de-o vraja, fermecata,
Inima se-mpotriveste
Si in lacrimi inecata,
Imi striga cat te iubeste.

Nu-nteleg de ce e trista,
Dragostea-i ceva frumos.
Ea ofteaza obosita
Si ma mustra zgomotos.

Nu aceasta-i motivarea
Chinului ce nu-i da pace,
Ci de vina-i supararea
Faptului ca n-am ce-i face.

In zadar incerc s-o-mpiedic
A se framanta continuu.
Inauntru-i ceva magic
Care insuteste chinu’.

Iata-acum se hotaraste:
In loc sa se chinuie,
Din senin ii nazareste,
Viata s-o invinuie.

Nemaistand deloc pe ganduri,
Vietii mele-i pune capat
S-avantandu-se-n strafunduri,
Portii sale-i pune lacat.


Ne-nteleapta hotarare,
Luata-n disperare
Si acum, in coborare,
Dragostea-i apare.

Ea incearca s-o atinga
Dar degeaba spera,
Caci incepe sa se stinga
Intr-o alta era.

Ploua-ntr-una zi si noapte
Dar mai bine suportam.
Esti aici, maine departe
Insa, astfel, nu muream…



I. Nu !

Iata-acum, din noua era,
Inima sta si priveste,
In continuu ea tot spera
Sa vada pe cin’ iubeste.

Dar zadarnic ea gandeste
Ca, acum, cu ploaia-odata,
Tot ce-i rau se risipeste
Si va fi ca altadata.

Chiar acum, din zari, apare
Al ei mandru, Fat-Frumos,
Ce, deodata, ei ii pare
A nu fi cel inimos.

Iata, insa, s-o dovada
Ce s-arata imediat.
Ei nu-i vine sa o creada:
Dar el de ea a uitat.

Caci, degraba, el se-ndreapta
Spre o inima deschisa
Ce demult pe el-l-asteapta
Si el n-o lasa omisa.



Intr-o clipa el ajunge
Fata-n fata cu aceasta
Si cu buzele-i atinge
Foarte misterios teasta.

Apoi, dispar impreuna
Ca si cum nu ar fi fost.
Amandoi, mana in mana,
Totu-i clar, dar fara rost.

Inima-i adanc ranita
Si sufera ne-ncetat.
Ea se simte nimicita
Cum n-a mai fost niciodat’.

Si astfel, incet, iubirea
Se transforma pe moment
Intr-o ura ce privirea
O domina permanent.

Dar, usor, se linisteste
Si incepe a gandi
Ca, mai bine, il iubeste
Decat ura a zidi.

Si, cum sta asa, pe ganduri,
Trista, singura, inapta,
O-ntrebare din strafunduri,
Ne-ncetat, raspuns asteapta.

Oare ploaia cea nebuna
A facut sa se desparta
Doua inimi ce-mpreuna,
Niciodata n-aveau cearta?