Gândul meu a fost plecat mai mult din mine
Și aura mi-a zăbovit, prea mult, în alte locuri,
Acum când am sosit cu soarele, din nou, pe ale noastre plaiuri
Gândesc cu intea goală și inima întreagă, voindu-te pe tine.
Înapoi în zilele acelea de lumină, trimit și trup, și suflet,
Să-mi stăpânească clipele de spaimă și speranță, cu regret.
Pe aceste ceasuri de amurg, fără iubire, o ființă omenească,
Ar fi putut prea lesne să renunțe, să uite, în fine, să trăiască.
Din urma zilei și soare a rămas doar umbră și luna,
Mereu să ne întoarcă din drum, cu o mână de stele,
Noapte la porțile de rai, deschise una câte una,
Și adăpostind, cu vorbe de îndoială, în pomii vieții, sufletele.
La locul său, în umbra rece de întuneric și de moarte,
Trupul, părăsit de scânteia mereu vie,
Se întoarce în țărâna seacă de cuvinte, rămasă șoapte,
Privind spre alte locuri, nemaivoind să fie.
Eu n-am pierdut în urma mea, deschisă în neant,
Decât un trup de ceață și o singură viață pe pământ,
O mie de vorbe așezate-n rime cu praful din vânt,
În infintul de limbi căutând împreună neștiutul ritm.
Tu ai avut, de la începutul nopților, iubirea,
Jertfită de la mine și înviind cu sine tot,
Lipsită de cuvinte, dar prețuind pe loc
Mai mult decât orice, dumnezeind trăirea.
Noi nu am fost decât un vis sfârșit și trecător,
În inimi cu nevoi și frici, cu spiritul ușor,
Din când în când, sortiți a fi, pe veci, împreună,
În lipsa zorilor negri ai zilelor cu lună.
Pașii au lăsat în urma lor nici iad, nici alt loc misterios,
Ei au trecut cu noi, în nopți fără grai, îngropând în tăcere:
Fiecare fir de nisip, bucată de cer, orice umbră de os,
Cu timpul scurs și soarta ființei muritoare, atât de efemere.
Neînțelesele trepte s-au schimbat în tablele de șah și legi,
Suite fără caznă, coborâte câte trei deodată,
Începute nicăieri, la mijloc de pământ, sfârșite niciodată,
Știute de amândoi, nici jocul, nici pedeapsa, nu pari să le-nțelegi.
Din temătoarea nopate, neagră cât cuprinsul zărilor albastre,
De după chipul tău, strâns la-nceput și spulberat apoi în aștri,
Aduc un rai să țină locul meu pe undele terestre,
Adio când spun lumii și mă îndrept spre norii veșnici.
De-a pururi, în universul, atât cât este de știut, rămâne,
Un loc făcut după asemănarea palatelor divine.
Pe pământul rece de cuvinte, imaginea falsă a celor sfinte
Cufundă, în întunericul albit de ani, aceste graiuri măsluite.
De dragul tău, raiul se pierde, pe vecie, în iadul,
Făcut dintotdeauna și chiar adevărat,
Dar a rămas departe de noi amândoi focul,
Pe urme să ne calce, vestind un nou regat.
Slăbiciunea vorbelor pătrunde în casele mari și uitate,
Lăsate în paragina ideilor, rămase nebotezate-
Sunt toate aceste rele în urma noastră azvârlite
Și nu mai pot să ne atingă, în eter, pe fibrele slăbite.
Pământul, scufundat în sinele său pătrunzător,
De dragul nostru, vrea să moară acum,
Ca să ne ajungă, prin bucățile sale smulse în zbor,
Și celelalte trupuri și suflete de fum.
Poate că împreună,purtând a noastră vină,
Vom termina atunci ce-au început:sfârșitul a aduce,
În clipele rămase, cerșind milă divină,
Pe norii de cenușă, din apele deaur, cu brațele de cruce.
La urmă, vor renaște din pietrele reci și mii de cuvinte,
Slăvind umbra luminii și păcatele lor
Când, părăsiți în grabă, ceilalți zei mor
Și doar unul poartă povara dezghețului, pe aripile-i sfinte.
Vorbele, sunând a veche profeție,
Alături de cei rămași, sfârșitul să-l trăiască,
Nu au plecat cu noi, în viața îngerească,
Dar au pornit, în zămislitul deja iad, durerea să-ndulcească.
Din noaptea noastră s-a șters orice urmă de om, nimic ne desparte,
Veșnicul a rămas undeva, mult și departe,
Numele locului găsit nu poate fi încă, rostit în vreun grai,
În dragostea ta, cât se mai găsește o bucățică pământeană de rai.
Aici, în lumină, fețele noastre se întunecă de moarte,
În umbra ei, un soare ne încălzește, răcindu-ne împreună
Și, încă vii, să nu ne stingem, rămâne încă noapte,
Cu același clișeu păcătos de stele și lună.
În spatele perdelei de cosmos mereu neștiut
Un invizibil loc există doar pentru mine-
În gândul meu fugit, fără cuvinte, din sine,
Ești tu, unicul nume rămas din tot al meu avut.
N-am să port dorul zilelor cu sfântul soare
Acum când știu că mi-am găsit și veșnicia-n trai,
Dar amintirea trupurilor noastre e o flacără ce doare
Și am să te las să pleci, un nou Lucifer, din nopțile în rai.