prin mine eu insumi privesc
copaci cum isi cresc spre pamant aripi,
telefoane ce-cearca disperate sa-nnoate.
oameni cum spre galben alearga// [1]

din mine cretin ma hranesc;
fiecare petala a inimii mele
ma-nneaca in sange trupesc.
e toamna si cainii mor ultimii.//[2]

prin chiar acest deget mizer
mi-am sapat sub frunte orbite,
fantanile pline cu ochi,
retina-mi in sine – sunt ulcer…// [3]

durerea din mine ma face sa sanger,
umplu pahare de gheata cu vin sanguin;
eu insumi sunt beat, intre morga si pat,
intre moarte si viata…// [4]

simt permanent cum cad eu insumi in mine,
vascos ma scufund, ma cuprind,
acelasi brat imbratisaza si e-mbratisat…
ficat nascand ficat, ucis sine pe sine,
patrund adanc in mine,ma simt inconjurat.
ma nasc sa mor si nasc, cand mor, lumina…// [5]

zidesc, arhaic, cetatea ce separa sinele de sine,
meticulos;fiecare caramida are geometria sa proprie,
fiecare temelie a zidului ma va ucide mereu altfel…
mor eu, mizeria mea, intru mine. Cand zidul devine
biserica fiintei mele, refuz necesitatea ferestrelor.
vreau becuri, sa nasc intuneric, vreau sare de bucatarie
sa sudez intre ele caramizile ruperii de mine;
caut lopata pe masura ochiului meu
sa departam din mine pe “EU” si pe “SINE” !// [6]

scriu aceeasi poezie, de ieri, de azi de maine,
absent si trist imens…sunt doar imagine pentru sunet.
in mine, putred,caut mai mult, caut inchisori infinite,
caut sa simt, eu insumi ,in mine,
cum mor inchis, fara ochi, fara margine…/
totul se stinge: copacii ard intru-un cosmar polar,/
bratele mele se-nchid unele-ntr-altele,/
si numai eu, omniprezent, par infinit mai trist./
ma deranjaza lipsa radacinilor proprii,/
nevoia nebuna de aripi, durerea de spate…/
ah!de mi-ar fi spus ca-i crucea incomoda,/
ca-s cuiele de gheata, ca-i vant nemilos…/
din mine in mine se scurge doar sange/
iar eu, la randul meu izvor,/
privind in oglinda,voi incerca sa-l simt pe dumnezeu…// [7]