Copii primei nopți,ei fug
De negura cu pașii suri;
Arzând însingurat pe rug
Din spaima infinită tu mă furi...

Sortit să fiu etern al disperării
Închis în mine sunt de un blestem
Poarta neantului sau poate a uitării
E casa mea în care nu mă tem...

Mă nasc și mor în fiecare clipă
Din neguri albe nencetat mă înnegresc
În gestul disperat,făcut în pripă
Încerc visarea și coșmaru-mi să opresc...

Salvarea sufletului meu
Se află în greșeli voite
Dezordinea primară tot mereu
Îmi amintește de cea spaimă infinită...

Moartea nu mă inspaimântă...
căci nu am de dat....
nici o lumină întunericului...