Copiii tăi nu sunt copiii tăi,
Sunt fiii și fiicele dorului vieții de ea însăși.
Pe lume vin prin tine, fără a fi de la tine.
Deși îți sunt alături, ei nu îți aparțin.
Poți să le dăruiești iubirea, dar nu și gândurile,
Pentru că gândul și-l zămeslesc ei înșiși.
Le poți ocroti trupul, sufletul, însă, nu,
Căci el sălășluiește-n odăile viitorului,
Acolo unde tu nu poți pătrunde nici chiar in vis.
Poți încerca să fii asemeni lor,
Dar nu-ncerca să-i faci asemeni ție,
Căci viața nu se-ndreaptă spre trecut
Și nu se împletește-n câte-un ieri.
Părinții sunt ca arcul, copiii - ca săgeata.
Arcașul vede ținta pe drumul veșniciei
Și cu puterea sa întinde arcul
Săgețile să le trimită-n zbor
S-ajungă iute și departe.