trenuri. vagoane de moarte plang nebune
si fum de aburi, de cristal magnetizeaza
aerul si Cerul. un chin din Climax
din mine topeste banca, topeste urletul nebun dupa trenul Tau...
si stau in asteptarea macrului fier
sa ma ridice din amorteala...
si nu mai vine, incetineste dansul
norilor, frigul, sangele, ghearele
grotescul se zbenguie prin ceata
iar eu adorm nebun in vagonul de moarte...
nu, nu pleca fara mine
spun in sufletul meu...
si trenul Tau se ridica-n spuma zapezii
se face tot mai mic, mai mic, mic
si nu-l mai vaz decat o pala linie
ce se departeaza in liniile orizontului...
trenuri. macabre vagoane ce ne despart
si ne duc departe unul de altul...
o pala frunza cade, asa moarta si rece
alaturi de trupul meu...
privesc nemarginitul Cer, ma bucur...
furtuna de fulgi revine, furtuna de fulgi
esti Tu, caci dorul ma-ntoarce,
ma uita, ma lasa...
nebune clipe... si cineva adoarme pe-aproape,
iar altul se-ndoapa, iar mie mi-e sete...
o sete de zapada, de durere, de moarte...
in luna aceasta, stiu... pe-aici prin campurile
goale... (in care zapada nu vine)...
crizantemele plang...
si-apoi cine ma vrea in interiorul salii de-asteptare?
nici soarele nu mai zambeste
e inghetat de lumea care-l cere...
eu unul n-am sa-l mai voi!
nici un muschi nu-mi se mai clatina
au paralizat de dorul Tau...
si trenul a plecat, e plecat si eu
eu astept nebun in vagonul de moarte
revenirea, patrunderea
zambetului Tau inlacrimat de sanziene
si pasuni cu ciresi albi...
dar e iarna, o iarna cu picioarele
plouate si pline de noroiul negru
incat nimic nu poate spala
sangele-mi pamantiu ce scurge
peste veacurile de bazalt
ale facerii noastre.
e greu? e chiar asa de greu
sa stii ca totul e numai
natura moarta, chin si lacrimi?
e chiar asa de grotesc gandul
ce-l lansez si-l departez
spre sufletul Tau intr-un anotimp
abandonat si meschin?...
o, Ingerule!... parfumuri seci amintesc
de Tine in gara aceasta (gara plangerii)
moarta, uitata, strivita de gandurile tuturor.
si-abia pot sa-mi inalt capul din
iarba rece... Cerul pica vulgar
in Timpul meu... aievea ceasul fuge in inima
Universului!
minutele sau facut cercuri amoroase,
fara de Tine, dar totusi cercuri
concentrice in care groaza
zilei de maine pluteste-n fiecare
aureola,
in fiecare asteptare...
detest zilele cand totul e moarte
si zilele par un buchet de flori si sange!
ah, pleoapele ochilor mei tresar
din amorteala-n care cazura. Somnul
isi ia ramas bun si devin reali...
un realist ramas cu trupul printre
materialisti si vagoane de moarte
vagoane cu gheata putreda, cu lacrimi
ce se pun pe foc, cu destine frante...
ma uit in gurile pline de viermi...
acesti oameni mananca ciuma si pacat
iar gura mea e seaca, pute a frunze putrede,
a pucioasa de fericire...
viermii gurii mele au murit, viermii gurii
mele au ramas in luna lui Pericle
un basm simandicos!
lenevesc pe scaunul electric al trenului...
astia nu vor a ma scutura, a-mi deschide ochii
a da drumul trenului spre zare, in necunoscut.
o tuse nebuna in rafale de vant
aduse de-un tren trag spre el pe-un sarman om.
si-acest destin s-a frant, da si El!
si totusi chiar nu am dreptul
sa pot sa Te am?
si nici macar pe Isus sa-L prind
de bratu-I scrijelit?
nu pot sa-I spun nici Lui nimic?
sa tac asa... asa cum tace zapada plina de sange?
a mai trecut un tren. era in goana
intr-o trecere nebuna prin Universul
meu si nu s-a oprit!
cad nunti de logodne si fulgi...
buchetul aruncat imi pica-n palme
ca, dintr-o data fulgii sa posteasca
plesnind malefic si vertiginos intr-un singur cant:
- Inceput de mormant!
ma ridic (caci am cazut) si-n agonia mea
sparg pamantul, peretii, moartea, durerea, li-nis...
nu mai exista nimic decat un dans
facut de doua petale purpuri si totul ia o
repezeala uimitoare sufocandu-ti chipul in mine!
- pace!
acum, toate sunt satisfacute.
sexul e doar o unealta si buzele si ochii
stranuta cu cenusa ramasa din Tine.

logodna se sparge si Tu mori cu liniile
si punctele rasfirate ambigu,
prin pamantul destelinat si putred.
tunetele rasuna peste vaile cu sanziene,
acolo unde se termina, si-ncepea un poem
meticulos (daca vrei) o poveste de-amor...
si Tu ai fost o Inviere si-o Crucificare
un eminent glas de tarana tivita si-alungata
in mormantul de manuscrise pomenite undeva
(poate pe-aproape) in spatiul dintre
lumea noastra si lumea ireala.
"sarbatori fericite" se dejuneaza pe tot pamantul
iar orele matinale sunt numai dusuri reci
aplicate pe spatele unui teasc cu mori de vant
cu muguri si scalpuri de pamant...
rimele departarii s-au adunat in jurul cuvintelor
si-acum, in asteptare devin o "chestiune de Timp",
dar Timpul acesta ucide strazile lui Bacovia,
sentimentele de cristal ale lui...
si tac. tac intre ghearele
mileniilor cu slove de edera...
nu pleca! si totusi pleci si tarmurile peronului
devin oaze de sanziene, mici lunecari in
dintii disperarii. si capul meu doare de somn
de Timp, de-asteptare...
blestematele-acestea de ore denatureaza
adeneurile destinelor si viitorii copii
vor flamanzi (dar nu vor seta) in vagoane
de moarte si haos crescut si dospit ca o
melodie, ori ca painea in cuptorul de foc
al pasarii Phoenix.
adancul si-naltul se dilata in mine si creste
si creste tot mai mare (asemenea trenului Tau
din ce in ce mai mic)
acum ma vad in oglinda anilor un asteptator al Tau,
un duh fara Dumnezeu, o floare fara apa...
da, clopote ruginite-au batut peste Teii celui iubit.
pentru Teii lui Eminescu, jungla poemelor
e searbada dar, plina de creationisti si formatori
ai unui alt Eminescu!
sau strans lacrimile-n coltul gurii
sau leganat ca-ntr-un crang de viespi
de ciuma si pacat...
ah, de ce nu sunt un porumbel,
de ce nu zbor ridicandu-mi strigatul spre sus
spre limita tuturor lucrurilor?
de ce trebuie sa astept in gari parasite
dulceata mortii pe care la fel de bine poate,
cazand cu-o aripa franta voi astepta
sa ma-nfinga-n pamant?
o, toate aceste zile fara Tine-or fi
curat Iad, curata ridiculizare a
unui oftat lung si lugrubru in aceasta iarna
vanitoasa si totusi seaca.
si trebuie-n vagoanele de moarte
sa adulmec mirosul narciselor goale
batute de aerul cald al unei scurgeri de sange
nebun... nebun!
dar stiu... o, eu stiu ca toate-odata
asemenea unei putreziri va lovi lumea-aceasta
acebra si fara credinta, fara de caldura,
fara de Tine!
o, va face, daca nu a mea existenta
atunci insasi viata, va ceda, va da
un ultimatum silentios gurilor de miscare!
totul e baldachin, fara margini, fara cai de intoarcere
si fara cale de-naintare!
da! blestematul acela de fier mi-a luat,
Te-a rapit in Negru ca pe-o frunza umbrita si sarata si plina de crustaturile vantului...
a fost prea mult...
dar a fost... a fost un moment de-adio...
si nu-mi plang de mila, caci mila-i viata...
iti plang de dor, de-un dor cutremurat, pustiu
care in sufletul meu striveste particula cu particula
luminile si dumbravile cu licurici de fosfor.
o! acebra lume! de cand astept finalul
primaverii de-nviere!
si nu-i pe-aici nici un Isus, decat o biata
Cruce galbena, pe-un deal strapuns cu-o
singura coroana de spini!
aiurea... crengi pe Ceruri freamata linistea
lor, ramuri pe zari purifica dragostea Ta
(si-aceasta doar de-o clipa)
oare ce-as alege dintre nisip si sange?
sa-mi aleg trupul din nenumaratele firisoare
de stanca faramitata, ori sa tac convins ca plang ocii
Tai caprui, iar din inima mea sangele
sa-mproaste peste peretii lumii noastre cu doar
doua cuvinte?
- Te iubesc!

mi-am amintit ca ai ajuns. da acolo unde
e cald, e bine si nimeni (nici chiar eu)
nu se face auzit!
si nu voi sti niciodata oare cat mi-am dorit
sa Te strang in brate sub roata de moarte
a unui vagon de tamaduire.
sa nu ma judeci, nu-i sinucidere, e doar
plans, un lacrimat sovaielnic presarat
cu transpiratia din ultima noastra noapte de poveste.
recunosc, poate nu Te vei intoarce!
asta o spune Cerul, o spune Isus, o zice Crucea!

e prea multa literatura intre Cer si Iad
si dorul pierzaniei e prea accentuat dinspre Iad
spre noi
ah, daca ai putea vedea Cerul...
cat de vanat mai poate da fie!...
e-asemenea calului mort, plin de sange negru
si nebun sub un identic Cer ca cel de azi!
putred si aiurea. trenuri de marmelada
salta peste liniile de zapada. plictiseala
trage literele spre uitare, le schiteaza fara ritm
si stil...
blestemat de tren...
intarzie intre frunze inghetate, intarzie in linistea
acestui decembrie imaginar, putnic
ori poate chiar devotat intr-un totul urmatoarei
luni... ianuarie...
blestemat...
trenuri. spatii de cuib, fiare cu viata atomica
transpiratii ale deplasarii...
o, dar nimic nu ma doare in creierul meu acerb,
rece, - lunecas ca un sapun - care moare pe deplin
incarcat...

- fara de Tine... singurul spatiu ramas liber -
Climax... trenuri. trenuri de moarte. fara Tine...

20.12.2000 (intr-un tren spre Moldova)
CER SCUZE PENTRU GRESELI. LE VOI CORECTA ALTA DATA