Melancolia e abstractă,
Nu poți să te ferești de ea
Mereu tu ești lovit de soartă
Și-cerci să scapi d-această lume rea.

Încerci să fugi, să scapi de lume
Să nu mai vezi nimic în jur
Încerci să crezi mereu în tine,
Dar te-nvârți tot împrejur.

Încerci să afli cine ești...
Te pierzi în ceață și mai tare
Începi să nici nu mai voiești
Să te învârți în cercul ăsta mare.


Și-atunci voiești să scapi
De tot ce te-nconjoară
Și vezi cum nu mai crapi
Și toate te omoară.

Nu poți să faci nimic,
Decât să te complaci,
Atunci te faci mic
Și-atunci începi să taci.

Să nu mai spui nimic,
Să nu mai vezi nimic,
Să nu mai crezi nimic...

Apoi ai tăi prieteni încep să te ignore
Și să nu mai vadă de suferi ori plângi
Și-atunci reușești să vezi că ajungi
Pierdută pe veci, pierdută, și plângi!!!

Dar după aceea te îndrăgostești
Începi să-nflorești, începi să renaști
Dar după un timp ușor te trezești
Și vezi că ce-a fost, a fost doar un vis...

Atât a rămas din viața fugară:
Un vis de iubire pierdut prea curând...
Vezi această lume atât de murdară
Și totul îți spune "Dispari mai curând!"

Nimic nu te vrea și tot te urăște
Și totul îți spune că nu te dorește
Încerci doar să fugi, să scapi de durere
Să cauți iubire, să cauți plăcere.

Rămâi însă rece
Fiindcă nu știi
Că timpul ce trece
Nu va reveni.