Acest poem ți-l dedic ție,
scumpă lună,
căci știu că niciodată nu-l vei auzi;
dar îl scriu cu speranța
că nu e cel mai bun,
că pentru el tu
nu îmi vei mulțumi.

Ești personaj de poezie,
a mia și a suta oară,
dar acum nu mai veghezi iubire,
ci te învălui în lumini amețitoare,
ce te frământă și te-adorm
în fiece seară.

De când stai acolo?
Nu mai trimite raze
să îmi amintești
că exiști.
Știu asta,
dar mă ascund de tine.

Apropo, îți aduci aminte
când mi-ai furat feregeaua
și ai strigat după mine:

„Nu mai împușcați fluturi beți!”?