cu semnu-ntrebării-n lacrima minții,
crâcnindu-mi emoția-n pleonasme,
să-ți eliberez sufletul prizonier din basme,
în gratii de paranteze mi-am distrus dinții.

tu știi ca te mai aștept și-acum cu dor?
Purtându-te peste mări și țări în lauri,
în inimă și-n rațiune protejat de balauri,
te-am exclamat în parantezele viselor.

și nu te-am mai întrebat niciodată
dacă mi-ai fi prins steaua căzătoare,
dacă mi-ai fi așezat-o lângă soare,
știind că ți-ai arde palmele-n bolta-nstelată.

nu înțelegi cum parantezele mă strâng
ca menghinele-n patul lui Procust
cu limite ș-alungiri pe patul robust?
hai, vino, stai lângă mine, fii blând!