Zece autoportrete în acuarela nebunie





Incoerență
Am să mai pășesc
peste craniul meu
ars de acest sor al cărui strălucire
a fost dată la rebuturile Genezei.

Las orice sintagmă a înserării
să dea târcoale
respirației apusului.

În acest chin profund uman
am strâns toate fantasmele tale erotice,
precum un habotnic culegător de vie.

Flagel în bucuria de a muri
făcut din eforturi de readucere la viață
a unui deget ce arătă mereu un nord al craniului.

Mai las pe mâine
o bucată mucegăită din acest orgoliu
punându-mi palida mea demență la mezat.















Acel Eu fără de Tu

Mai las din mine doar picătura
ce mă va umple
când tu îmi vei cere să miros a ocean.

În desișul destinului
pictogramele ce desemnează umbra
s-au săturat de vasalitatea față de lumină.

Doar rătăcirile, ce au fost
aruncate ca hrană
câinilor speranței,
îți vor mai găsi aripile
nearse de orgoliul înaltului.

Cu siguranță că m-ai mințit
când suav sentimentul tău,
îmi poseda sălbatic cohortele
de neuroni îndrăgostiți de
modul în care tu stai în picioare.

Conștiința singurătății,
a rodit asemenea unui ogor
pe care mi –am sădit în tăcere
amintirile despre erele
când trupul îți era brăzdat
de palmele tuturor bărbaților,
mai puțin de-ale mele.








Recviem

Mă mai știu încă
de pe vremea când, ploaia
îmi mai bătea la ușă
pentru a învăța de la mine
cum poate să-și revendice
statutul de picătură.

Mereu m-am mințit
căutând cu obstinație
cea mai potrivită tehnică
pentru ce ar urma să-ți zic.

Am obosit să vernisez
aceste expoziții grandioase
de pe simezele galeriei iubirilor
uitate de iubitori.

Îmi cer dragostea înapoi
precum o monedă, ce mi-a căzut
dintr-un buzunar boem
fără să vreau pe trotuar
și pentru care aș fi în stare să iau scalpul
de beton al pământului.

Mereu voi învăța
să iau viața în râs cu o octavă mai sus.














Stație

Orice rațiune a unei opriri
ascunde în dânsa o cromatică a oboselii.

În orice pas pe care-l faci
pentru a-i reda pustiului
demnitatea de a fi pășit
se face resimțită mândria trecerii.

Nebunia de o clipă a repaosului
dă fiecărui gând, iluzia că va mai trece
prin această stație.

Resimțim acut
asemenea unei mușcăturii de măr adamic
fiecare aforism spus cu răutate de semeni
și sunând cam așa :
„Ai pierdut și trenul acesta.”

Nici un tren nu poate fi pierdut,
Nici un tren nu poate fi prins,
Ci trebuie doar să învăț
să te pictez în chip de stație.








Departe de străzi

Ne ascundem săruturile,
atingerile, cerurile
în puterea unor poteci uitate.

Porturi ale iubirii
își așteaptă refluxurile
venite dintr-o iarnă solară.

E război iubito,
sfârșit de eră și început de mucegai pe pâine
și sunetele sunt exilate în pocalele muțeniei.

Dragostea noastră este bântuită
în mod frenetic de apocalipse mediatice
în timpul când cuptoarele își cer dreptul
la amor, incandescent cu aluatul.

Iar o liniște luată în arendă
de cotropitori veniți de pe
tărâmul strigătului primordial
se revoltă departe,
pe aceste străzi pe care asemănarea
între săruturile noastre și țigară
este scrumul.















Mister

Viața este acea amuletă blestemată
a destinului meu
care atârnată de membrele materiei,
face totul să palpite.
























Asceză
Posibilitatea trecerii
înseamnă victoria nemeritată
a părerii mele asupra Eternității.

Orice bucurie veritabilă
stă ascunsă
din calea declamaților poetice
până la ceasul când timpul
își va lăsa clipa vlăguită de iubire
ca să mai aibă putința trecerii.




















Spirit
În acest recipient
lumea a învățat, că moartea
este doar o vorbă de clacă
spusă de babe pe marginea unei gropi.






























Lumină
A venit îngerul
la poet ca la ginecolog
spunându-i că-l doare Lumina.

Într-o economie a mântuirii poetice
acest lucrul știu că va fi catalogat
ca desuet, dar să știți
că într-adevăr îngerul în cauză
își plângea neputința
de a gusta din deliciile Nebuniei.






















Dreptul la nebunie și sacrilegiile împotriva ei

Din acest lexicon a fost aruncată în lume
o nouă iubire ilicită.

Am venit la tine și, după ce ai făcut un duș
ca și cum ți-ai fi spălat toate păcatele
dintr-un ev al trădării, am hotărât să punem
în lesă această primăvară întârziată și s-o scoatem pe străzi.

Dar mai înainte mi-ai propus să mergem la mine acasă
să-mi faci menajul:
- Mi-ai pus incoerența în raftul cu jucării al lacrimilor mele,
ce au rezistat tentației de a fi plânse.
- acel eu fără de tu l-ai îndosariat într-un recviem
uitat într-o stație ca și o fată cu părul despletit
ce-și vrea virginitatea încolțind din nou departe de străzi
și de priviri indiscrete.
- misterul, asceza, spiritul și lumina le-ai lăsat pe masă
într-o ordine doar de tine știută ca și cum ne-am fi pregătit
să jumulim metafizica ca pe o găină și apoi s-o gătim amândoi
pentru noaptea Cinei cele de Taină.

Apoi ne-am odihnit în bună tradiție demiurgică,
totuși supărați că afară este prea frig ca tu să porți
rochița pe care clipele sânt desenate uitându-se
în oglindă. Iar mai pe urmă am mers la tribunalul
unui cer prohibit pentru a mă lepăda și eu în mod
cosmic de normalitate,
iar în final m-ai învățat să desenez săruturi pe iarbă .