agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Când viaţa nu se-ncheagă în montură
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-06 | |
candelă candelă –
fumul tău mă strigă așa cum mama îi striga pe frații mei cine s-o audă? se ucideau între ei în ei și în ea însăși nu mai murise nimeni înaintea morții lor întru tot – tu: cerb adapându-se te aplecai peste râul sufletelor lor, dar apa secase te ridicai înrourată pe bot în auz în fluviul sângelui și peste arcuitele coaste sub care inima cupolă de calciu atârnase pereților icoane de oase treceau lebede albe uimite de fumul tău întrebau crezându-te mai bătrână decât oricare dintre ființele ce secau încotro se află Þara Soarelui Care Răsare Doar Lebede Albe le priveai mut și le făceai semn cu mâna-ți obosită o mână ca o flacără blestemată arzând de prea mult timp în zadar le arătai poarta închisă în urma celui singur plecat nu te luau în seamă: le era înaltul prea înalt mureau de oboseală pe drum umplând neștiutele universuri de constelații nu le mai plângi demult de milă te-ai obișnuit tăcută îți speli sânii fără de laptele din belșug irosit cu morții te cureți cu o oarecare îndrăzneală afară în drum în fața porții și-a orelor care se-ntorc seara cu vitele de la multele munci ale câmpului – „țâțele acestea-s izvorul vieții și-al morții” cu voce tremurată le spui dar ele trec impasibile armată a cadențărilor negre și absurde femei cu piept istoric au întâlnit în universuri oriunde și-atunci disperată pielea sub care nu te recunosc asemeni unei haine ponosite o arunci și ca o felină sălbatică alinți orele cu numele lor naturale de copii înfiorate se opresc din mers – cum dumnezeu de le mai știi? tresar copacii prin care alergau picioarele lor înaripate tresărirea aceasta face să le răsară o coajă groasă pe spate o coajă precum platoșa unor reptile preistorice pe care numai tu le-ai văzut – câte lebede înspre Þara Care Răsare Doar Lebede Albe n-au mai ajuns – ele te-ntrebau dar nu-și doreau cu adevărat un răspuns dimpotrivă voiau să luminezi cu flacăra ta niciodată stinsă cimitirele speciilor trecute înaintea lor peste moartea întinsă ca o plantație a recoltelor neplăcute lui dumnezeu căci doar carnea cu sângele ei moare și naște și face să treacă femei în bărbați și bărbați în femei nu ele nu-și doreau un răspuns voiau să te întrebe dacă-i adevărat că tu ești femeia care cum se aude iubită neiubită ai zămislit un prunc în galateea – toate lebedele din lume și din nelume ca o stea se strângeau, de uimire se despicau mările valuri stâncile se prăbușeau prea departe; stăteai impasibilă și te spălai pe sânii supți la drum în fața porții de la interminabilele munci ale câmpului veneau viii plecau morții – de trudă zgâriau pământul cu umerii aveau carne în palmele grele fără oase și fără piele ca niște acrobați bătrâni țineau pe umeri cerul în picioare însă le tremurau genunchii și adâncirea vie de sub talpă – aplecată peste ei stai aștepți din suflet să le izvorască apă însă râul sufletelor lor nu are izvor nici plămâni și nici coaste sub care inima cupolă de calciu să le atârne pereților icoane de oase de aceea ți-ai ridicat sufletul pustiit prăfuit cum ai lua o covată și ai ieșit să te speli de mizeria lumii în lume la poartă la drumul mare – te doare văzul te doare auzul și te doare a moarte-n spinare te arde locul în care în tinerețe aveai aripi atât de albastre fructe prea coapte s-au desprins ai rămas prizonieră pe la curțile noastre măturai bătătura țeseai masa era pusă întotdeauna patul făcut nu te plângeai niciodată deși te dureau văzul auzul în pântec copilul nenăscut – fiindcă nu nășteai în fiecare zi copii uneori te și îmbolnăveai în zilele acelea de la muncile câmpului nu se întorcea nimeni prin fața porții treceau sape coase și furci și treceau boi și cai fără stăpâni trecerea lor făcea întunericul galben sau numai soarele apunea în plămâni unde sunt strigai înnebunită copiii născuți până ieri? ei răspundeau: păzitoarele stăpânilor noștri să fim ne ceri cu ce drept?! pe tine te dureau văzul auzul dar cel mai rău te durea inima a treia îți rătăcea printre oamenii ce își râdeau de el și îl goneau cu pietre din galateea – da cel mai rău te durea inima a treia inima inimii tale atât de albastră în care îmbolnăvindu-te ai rămas prizonieră în curtea noastră vin oamenii fiecare cu o piatră în mână să alunge blasfemia dintre ei ca o legiune imperială vin viii și morții la și de la muncile câmpului încolonați câte trei însă frecându-se de aerul pe care-l respiri se fac din ce în ce mai mici astfel încât pietrele destinului se transformă în munți cărați de furnici revoltate împotriva luminii de aer și fier întinse peste ele ca un cer tu nu zici nimic în drum la poartă te speli pe sânii la care i-ai hrănit și hrănirea aceasta răsună în ei cum răsună dimineața toaca la schit chemând adormiții luna și soarele și stelele și plânsul tău întunecat în urmă rămân pe uliță trec sape și coase și furci și boi și cai fără de stăpân care scrâșnesc mugesc și nechează copilul pe care din tine înstrăinându-l nu l-ai născut – le auzi și auzindu-le te doare inima a treia a mamei care nu te-ai avut însă nimic nu zici taci și te speli mai departe ca o statuie care se spală pe sâni pe garduri și munți pe pruncii născuți și pe pruncii nenăscuți cu privirea goală tresari numai când auzi de departe cum se vaită-n pustiu cerșetorii – milogeala lor ipocrită sau poate că nu te face să urăști de moarte ciungii schilozii și chiorii în care ți-e silă refuzi să te recunoști pe tine însăți și-atunci mai cu năduf te speli pe sânii pe care sângele curge șiroaie în coaja unui copac te freci și se face în lume de tine însăți o ploaie ca uleiul pe care veghind zi și noapte în vise îl arzi așa cum te arde o boală păsări cu ciocul roșu prin cerul roșu cerul zburat peste tine coboară hultani flămânzi de prea mult timp și păcate pe care le-ai fost iertat încolonați câte trei trec boii și caii legiune rămasă fără de împărat copitele despicate împreunate calcă adânc pe văz pe auz te calcă în inimile toate dar mai ales te calcă în chiar sufletul tău în chiar inima a treia statuie care se spală plânge cu lacrimi de marmură în tine femeia lacrimi ale duhului atârnă sânii tăi atât de rău însângerați sâni de mamă și simți gura micuță lacomă și roz pe sfârcurile roz obosite dar încă tari lapte însângerat și lapte imaginar curg șiroaie din pieptul arcuit de curcubeu în fața porții s-au adunat viii și morții și lebedele ca la o nefirească nuntă inimile lor transparente printre icoane de calciu vibrează și cântă cu picioare de porumbel prin văzduhul roșu umbra anilor trece sânge de fată sânge de mamă curge în inima a treia a femeii care în inima mamei din fața porții petrece |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate