candelă candelă –
fumul tău mă strigă așa cum mama îi striga pe frații mei
cine s-o audă? se ucideau între ei în ei și în ea însăși
nu mai murise nimeni înaintea morții lor întru tot –
tu: cerb adapându-se te aplecai peste râul sufletelor lor,
dar apa secase
te ridicai înrourată pe bot în auz în fluviul sângelui și
peste arcuitele coaste sub care inima cupolă de calciu
atârnase pereților
icoane de oase
treceau lebede albe uimite de fumul tău întrebau
crezându-te mai bătrână decât oricare dintre ființele
ce secau
încotro se află
Þara Soarelui Care Răsare Doar Lebede Albe
le priveai mut și le făceai semn cu mâna-ți obosită
o mână ca o flacără blestemată arzând de prea mult timp
în zadar
le arătai poarta închisă în urma celui singur plecat
nu te luau în seamă: le era înaltul prea înalt
mureau de oboseală pe drum umplând neștiutele
universuri de constelații
nu le mai plângi demult de milă te-ai obișnuit
tăcută îți speli sânii fără de laptele din belșug irosit cu morții
te cureți cu o oarecare îndrăzneală afară în drum în fața porții
și-a orelor
care se-ntorc seara cu vitele de la multele munci ale câmpului –
„țâțele acestea-s izvorul vieții și-al morții” cu voce tremurată
le spui
dar ele trec impasibile armată a cadențărilor negre și absurde
femei cu piept istoric au întâlnit în universuri oriunde și-atunci
disperată
pielea sub care nu te recunosc asemeni unei haine ponosite o arunci
și ca o felină sălbatică alinți orele cu numele lor naturale de copii
înfiorate se opresc din mers – cum dumnezeu de le mai știi?
tresar copacii prin care alergau picioarele lor înaripate
tresărirea aceasta face să le răsară o coajă groasă pe spate
o coajă precum platoșa unor reptile preistorice pe care numai tu
le-ai văzut –
câte lebede înspre Þara Care Răsare Doar Lebede Albe n-au mai ajuns –
ele te-ntrebau dar nu-și doreau cu adevărat un răspuns
dimpotrivă voiau să luminezi cu flacăra ta niciodată stinsă
cimitirele speciilor trecute înaintea lor peste moartea întinsă
ca o plantație
a recoltelor neplăcute lui dumnezeu căci doar carnea cu sângele ei
moare și naște și face să treacă femei în bărbați și bărbați în femei
nu ele nu-și doreau un răspuns voiau să te întrebe dacă-i adevărat
că tu ești femeia
care cum se aude iubită neiubită ai zămislit un prunc în galateea –
toate lebedele din lume și din nelume ca o stea se strângeau,
de uimire se despicau mările valuri stâncile se prăbușeau
prea departe;
stăteai impasibilă și te spălai pe sânii supți la drum în fața porții
de la interminabilele munci ale câmpului veneau viii plecau morții –
de trudă zgâriau pământul cu umerii aveau carne în palmele grele
fără oase și fără piele
ca niște acrobați bătrâni țineau pe umeri cerul în picioare
însă le tremurau genunchii și adâncirea vie de sub talpă –
aplecată peste ei stai aștepți din suflet să le izvorască apă
însă
râul sufletelor lor nu are izvor nici plămâni și nici coaste
sub care inima cupolă de calciu să le atârne pereților
icoane de oase
de aceea ți-ai ridicat sufletul pustiit prăfuit cum ai lua o covată
și ai ieșit să te speli de mizeria lumii în lume la poartă
la drumul mare –
te doare văzul te doare auzul și te doare a moarte-n spinare
te arde locul în care în tinerețe aveai aripi atât de albastre
fructe prea coapte s-au desprins ai rămas prizonieră
pe la curțile noastre
măturai bătătura țeseai masa era pusă întotdeauna patul făcut
nu te plângeai niciodată deși te dureau văzul auzul în pântec
copilul nenăscut –
fiindcă nu nășteai în fiecare zi copii uneori te și îmbolnăveai
în zilele acelea de la muncile câmpului nu se întorcea nimeni
prin fața porții treceau sape coase și furci și treceau boi și cai
fără stăpâni
trecerea lor făcea întunericul galben sau numai soarele apunea
în plămâni
unde sunt strigai înnebunită copiii născuți până ieri?
ei răspundeau: păzitoarele stăpânilor noștri să fim ne ceri
cu ce drept?!
pe tine te dureau văzul auzul dar cel mai rău te durea inima a treia
îți rătăcea printre oamenii ce își râdeau de el și îl goneau cu pietre
din galateea –
da cel mai rău te durea inima a treia inima inimii tale atât de albastră
în care îmbolnăvindu-te ai rămas prizonieră în curtea noastră
vin oamenii fiecare cu o piatră în mână să alunge blasfemia dintre ei
ca o legiune imperială vin viii și morții la și de la muncile câmpului
încolonați câte trei
însă frecându-se de aerul pe care-l respiri se fac din ce în ce mai mici
astfel încât pietrele destinului se transformă în munți cărați de furnici
revoltate împotriva luminii de aer și fier întinse peste ele ca un cer
tu nu zici nimic în drum la poartă te speli pe sânii la care i-ai hrănit
și hrănirea aceasta răsună în ei cum răsună dimineața toaca la schit
chemând adormiții
luna și soarele și stelele și plânsul tău întunecat în urmă rămân
pe uliță trec sape și coase și furci și boi și cai fără de stăpân
care scrâșnesc mugesc și nechează copilul pe care
din tine înstrăinându-l
nu l-ai născut –
le auzi și auzindu-le te doare inima a treia a mamei care nu te-ai avut
însă nimic nu zici taci și te speli mai departe ca o statuie care se spală
pe sâni pe garduri și munți pe pruncii născuți și pe pruncii nenăscuți
cu privirea goală
tresari numai când auzi de departe cum se vaită-n pustiu cerșetorii –
milogeala lor ipocrită sau poate că nu te face să urăști de moarte
ciungii schilozii și chiorii în care ți-e silă refuzi să te recunoști
pe tine însăți
și-atunci mai cu năduf te speli pe sânii pe care sângele curge șiroaie
în coaja unui copac te freci și se face în lume de tine însăți o ploaie
ca uleiul pe care veghind zi și noapte în vise îl arzi așa cum te arde
o boală
păsări cu ciocul roșu prin cerul roșu cerul zburat peste tine coboară
hultani flămânzi de prea mult timp și păcate pe care le-ai fost iertat
încolonați câte trei trec boii și caii legiune rămasă fără de împărat
copitele despicate împreunate calcă adânc pe văz pe auz te calcă
în inimile toate
dar mai ales te calcă în chiar sufletul tău în chiar inima a treia
statuie care se spală plânge cu lacrimi de marmură în tine femeia
lacrimi ale duhului atârnă sânii tăi atât de rău însângerați sâni de mamă
și simți gura micuță lacomă și roz pe sfârcurile roz obosite dar încă tari
lapte însângerat și lapte imaginar curg șiroaie din pieptul arcuit de curcubeu
în fața porții s-au adunat viii și morții și lebedele ca la o nefirească nuntă
inimile lor transparente printre icoane de calciu vibrează și cântă
cu picioare de porumbel prin văzduhul roșu umbra anilor trece
sânge de fată sânge de mamă curge în inima a treia a femeii
care în inima mamei din fața porții petrece