te chem, dar n-ai să vii –
tu nu, dar eu o știu prea bine:
atât de tainic, de adânc
m-am rătăcit de mine
m-am risipit din tine
încât doar noaptea, numai noaptea pot
ca pe-un suspin din suflet să te scot
și să jucăm de parc-am fi în ceață sau în vis
un joc în care visul jocului eu mi-s


un joc:
în care-un pas durează cât o eră
în care orice pas pășește ca o sferă
în care toate sferele de neoprit se-nvârt
în care somnul este-un joc de la-nceput


un joc:
ne prindem și jucăm –
se umple somnul de văzduhul tău


atât de tare ne-nvârtim și-atât de-ncet
încât îmi sare inima în piept
ne învârtim atât de-ncet și-atât de tare
încât din piept și inima îmi sare
atâta stăm și-atât ne învârtim
că ninge a doua oară până tresărim
atât ne învârtim și atâta stăm
că tresărim când ninge fără să aflăm


și câte alte nu se-ntâmplă fără să le știi
o știu prea bine, te-am chemat, dar n-ai să vii:
se umple somnul de văzduhul tău
și-n visul somnului văzduhu-s eu –
văzduh nemaivăzut: cu piele albastră
cu aripi care trec prin dimineața noastră


atât de largi, atât de-ndepărtate
încât cu vârful lor dărâm palate
atât de-ndepărtate, dar atât de mari
încât sub umbra lor orgolios dispari
atât de-aprinse, dar atât de-ncete
încât tăcerea și uitarea or să ne îmbete
atât de-ncete, dar atât de iuți
c-o să plecăm la ceruri prea desculți


noi suntem oastea pruncilor prea-sfinți
care în joc vor să ucidă dorul de părinți
noi suntem oastea pruncilor albaștri
care zburăm ca novele, ca aștrii
noi suntem oastea pruncilor nicicând chemați la oaste
suntem bărbații fără membre, fără coaste
noi suntem tații care nu vor fi
suntem sămânța care nu va ști:


că noaptea, numai noaptea pot
ca pe-un suspin din suflet să te scot
și să jucăm de parc-am fi în ceață sau în vis
un vis în care jocul visului eu mi-s…