Zvâcniri gestante, scârba ce mocnește,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăișul viu al vorbei și-al privirii
Îmi sfârtecă dorința, nebunește.

Să fug, să strig din mult prea plinul firii,
Să mă ascund de ura ce sporește ?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbește,
Să mă arunc în lama primenirii ?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aș tăia în carne de poem.
Un pas mai mult și zborul se decide.

Sfârșește frica de un vag blestem
Și-o poartă către mine se deschide.
Să nu mă tem ! Deloc. Să nu mă tem !