Ne plimbam de dimineata pana seara tarziu
pana ne prindeau lunile pline si stelele pe afara,
Pe strazile patrunse de urletul rece pustiu
al respiratiei aurolacilor sangerand culoarea amara.

Iar eu nasteam poezii sacre in gand cu te iubesc
si imi place zgomotul pasilor tai pe frunzele de altadata,
Cu versuri despre niciodata si in curand
cu inimi aritmice batand si omuleti vii de zapada.

Si dadeam peste gropi funerare in sosea
si maldare de rumegus alternand cu istorii de ceara,
Iar din cand in cand la margine de drum mai puteam vedea
cate un mar portocaliu tragandu-se grijuliu dintr-o para.

Era un timp abstract in care noi ne plimbam
singuri printr-un univers nevazut al atingerilor noastre,
Nascut din accidente vechi stranse la kilogram
ale caror rani durerea inca ne-o purta printre coaste.

Si zambeam des la florile pe care urma a se aseza fluturi
insa si mai des unul la altul, unul la altul...
Si eram si veseli si tristi si atat de singuri eram
si doamne, cum ni se mai neintampla intamplatul...

Iar norii erau herghelii de cai salbatici pe cerul de sticla
in timp ce iarba renastea inverzind dintr-o data...
Eu te tineam strans sa nu iti mai fie frica
de strigatele reci ale cainilor latrand la capat de strada.

Ne plimbam de dimineata devreme pana seara tarziu
pana ne prindea intunericul cu iepurasii stralucind
pe lipsa luminii cu oua vopsite in brate,

Pana ce imi dadeam seama ca s-ar foarte putea ca sa fiu
nu mai mult decat o idee sau un gand
iubindu-te mult si vorbind cu tine despre nemurire,
despre tristete si fericire si despre gaste, veverite si rate.