eu știam cã am sã exist: mã visasem într-o zi ;
ochii mei bãteau ca o aripã mare transparentã a unei pãsãri fãrã cap -
știi, eu am visele mici și capul nu a mai încãput
albastrule, ce de alb aveam în jurul meu!
puteam sã fac un castel de alb din el...
puteam sã-i fac cerului un capot...
sau puteam sã-l mãnânc pe tot cu dulceațã...
și-mi plãcea sã ascund în fâlfâirile ochiului meu umbra unui copac
dar de fiecare datã când închideam aripa
cineva mã sãruta pe pleoapã:
era un copil care îmi arunca pumni de pãmânt de pe mormântul pãpușii
așa am murit: acoperit de tristețea de a nu fi fost niciodatã om...
și pãpușa plângea vie din ochii ei de plastic,
îngropatã de un copil ce se juca de-a dumnezeu