Pășind fragil m-aș pierde-n fundătură,
Dar două căi zăresc, nepietruite.
Pe una zac coloane gârbovite
Și ochi perfizi pândesc la cotitură.

E calea cu fecioare despletite
Ferindu-se de omul fără gură.
Pe cealaltă se-nalță cu măsură
Năluci de gând în haine primenite.

Acolo e neliniștea ce vine
Să dea un trup iluziei de-apoi
Și o scânteie poftelor din mine.

Râvnesc tăcut, cu doruri prinse roi,
La marele-Adevăr care ne ține,
Pierdutul foc al cerului din noi.