Bate vântu-n frunze pale iar,
parcă vrea destinul să le smulgă,
să le lase să viseze în zadar
c-au să zboare-n toamna cea mai lungă.
Le răpește vântul de pe ram
și le amăgește cu-o plutire,
ele cad apoi și mor în van,
cu pământul negru se confundă.
Bate vântu-n frunze murmurând
vorbe dulci și șoapte-nfiorate,
ele le primesc și, tremurând,
se grăbesc spre soarta ce le-așteaptă.
Triste umbre ce plutesc de-un vis,
amintind de hainele de gală
ce au fost odată-acolo sus,
sunt apoi doar preșul de afară.
Verzi și pline-odată de extaz
nu se mulțumesc nicicând cu ramul,
și îl părăsesc cu-n magic vânt
ce le pierde-n urmă cu amarul.
Amintiri ce pică trist din rai,
îngeri încercând să fugă-afară,
își topesc destinul în noroi
și se pierd în ce a fost visare...