Stau și scriu la lumina morții
O unbră mă așteaptă răbdătoare și tăcută să termin
Artea sfârșitului lumii pământene
Pentru a o purta spre univers...
Iar pe mine în infinitul durerii
Nu spune nimic, ci doar stă
Iar calmul ei este ucigător.
Mâna mea plutește peste foaia neagră
Scriin cu sânge slove rupte din răni dureroase,
Smulse din ura oamenilor,
Sfâșiate din disperarea femeilor și a copiilor.
Cuvinte de durere, disperare și ură și furie,
Violate și ucise de pământenii lacomi,
De putere, ochi drăcești și plăcere carnală
Ne-am autodistrus lumea ce părea perfectă,
Am ignorat avertismentele edenice,
Și am continuat să distrugem:
Natură, etică, morală, principii, oameni inocenți.
Am continuat să-i ucidem pe cei ce aveau dreptate
Pentru a ne continua lupta pentru dominație.
Iar acum ura ne domină pământul odată
Populat de dragoste și pură fericire.
Acum doar umbre încărcate cu ură și lacomie
Înegresc lumina pământului.
Aici, în ultimul refygiu
Am încercat să salvăm pământul,
Luptând pentru o cauză disperată.
Am închis Soarele, Lunași stelele în cutii etichetate,
Am luat plante și animale.
Și odată cu acest pergament înegrit de vreme,
E vom trimite în infinitul cu un strop de speranță.
Moartea mă așteaptă nerăbdătoare în prag
O voi satisface și mă voi duce la ea resemnată
La revedere, fantome ce ne umplu inima de speranță
Vă spun de aici, de la centrul supraviețuirii
La revedere și vă las cu un sfat- nu ne urmați exemplul!