agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ nu-i așa departe, o jumătate de oră de la gară
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-29 | |
m-ați pus la colțul indiferenței în genunchi
pe coji de singurătate inutil: mă iubește peretele din față și Ea – de fapt eu v-am întors spatele din când în când îmi aduceți apă într-un castron de tablă cu formă de stea și-mi puneți alături o floare de plastic ați oprit petalele și semințele pentru voi mi-ați adus tulpina din care ies cuie îmi tai cu ele flăcările – sângele meu arde – îmi place să vă privesc chipul la lumină de suflet și-atunci mai tare apăs genunchii de singurătate iar spatelui meu lat îi mai crește un spate mă ostoiește amintirea norilor sărmani din care vouă nu vă cade nici o ploaie și mă gândesc la vorbele poetului esențial: “că… tata și mama cu frunțile grele … ar scuipa pe versurile mele” și dacă m-ar scuipa zeflemitor părinții de ce n-ar face-o niște bieți străini – genunchiul meu e mereu mai rotund iar voi îmi sunteți mereu mai puțini poate că și voi stați într-un alt ungher naiba știe câte colțuri are sala de așteptare a vieții poate că haltele noastre sunt legate cu drumuri de fier pe care marfarele iubirii trag gâfâind același puls – mai stins aproape stins – stins poate că nimeni nu mai știe când a nins îngropând toate trenurile de vină desigur e acarul păun fericit e săracul – cu duhul – am să îmi tai o mână și am s-o duc copiilor lui să aibă mâncare din carnea pedepsitului celui mare am să îmi tai limba și am s-o dau păsărilor cerului pe care le hrănește dumnezeu nu vă îngrijorați nu toate păsările cântă – nu e nevoie să inventați colțuri de aer mă voi ciopârți altruist voi da totul chiar și zgârciuri și oase ligamentele tari vor lega ceruri convexe de ceruri concave voi păstra doar rotula genunchilor stinși și sângele meu care arde de mă veți îngropa înveliți-mă în hârtie se va păta cu sensuri totdeauna ciudate nu le veți suporta le veți pedepsi – vă înțeleg – punându-le în genunchi pe coji de singurătate vă cer iertare recunosc: nu îmi pasă! spatelui meu lat îi mai crește un spate
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate