Dușumeaua asta de lemn
Are atâtea reflexe
Că nici nu știi unde
S-a terminat verdele
Și a-nceput lemnul.
E de-a dreptul umană,
A fost odată verde
Și-odată a murit
Atâta doar c-a fost orfană
Și nu știm când s-a zămislit
Și nu știm cum o cheamă.
Poate-a fost brad,
Poate-a fost ulm
Rupt în furtună
Și-acum doar pași indiferenți
O îngreună.
Când am atins-o am simțit
Că avea riduri
Și-am mângâiat-o
Ca pe un copăcel cu muguri.
Să creadă că mai poate-ntineri,
Că va fi iar copac
Și va-nflori.