agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-12 | | Orașul Am văzut o mahala infinită unde se împlinește o nemurire lacomă de apusuri. Jorge Luis Borges Soarele tatuează pielea garsonierei, Coboară ca un păianjen, Și tremură firul vieții noastre ca o frescă Și paharele ciobite în care sângele Strugurelui s-a coagulat, Moliile destramă plictisite-n vechiul șifonier Gulere din blană de vulpe argintie, Orașul agonizează sub ochii noștri Ca un câine împușcat doar cu un cartuș, Lumina solară îl învelește Într-un cocon pufos și prăfuit, Din care țâșnește în zori Un bizar fluture pestriț, Pe străzile înguste și întortocheate, Femei învelite în roșii rochii de mireasă, Cu priviri iuți de nevăstuică, Îndrumă alaiul la funeraliile țapului de carton, Poeții orașului își fac mâinile căuș, Beau stelele din fântână... Și fulgeră prin ferestre acoperite de cărți Femei învelite în olandină Strălucitoare ca păsările colibri Ce ard pe rug între brațe de profeți. Memento Exilați pe malurile nopții reci și sălbatice, Ne facem chip cioplit din cutia magică, Perfuzia noastră cu sunete și culori, Privim ploaia, ninsoarea, amurgul, Prin ochiul scheletului metalic din balcon, Ascultăm obsesiv Depeche Mode, Vivisecționăm broasca destinului, Plouă năvalnic, se ceartă hiadele-n cer, It rains cats and dogs, Cenușiul putred cerne orașul, Nu mai avem nici vicii, nici virtuți, Nici plajă de meditații, Vieți la ralanti, Dimineți ursuze, aguride, Nopți pleșuve, întinderi fără repere, Mai rău e că nu mai cred în minuni, Mai rău e că mâine-i aceeași zi, Timpul rătăcește-n cochilii de melc, Colții lui sluțesc gâtul tău frumos, Indiferente-mi sunt branhiile purpurii ale morții... Halucinant Cuvintele fierbeau în capul nostru Ca broaștele țestoase la dezosat În căldarea meșterului ce le prefăcea În scrumiere, Cafeaua orbise focul, Revărsându-se, ca lava vulcanului, Pe aragazul emailat, Asceții șoimi ghiceau, În cristalul apei, Spinările peștilor, Pulsul verii crăpase pielea asfaltului, Marea părea un mare jeleu sărat, Alchimia modernă prefăcea femeile-n fecioare, Noaptea portocalie ne acoperea ca o mască funerară. Doar lecturile mai înnobilau ca o hlamidă... Și mă obsedau mecanica angelică a brațelor tale Și ridurile oglinzilor strâmbe ce ne spionau îmbrățișările. Epifanie Năpârleau platanii, În parcul bătătorit Al vechii prefecturi. Ne îndreptam spre casă, De la cumpărături, Duminica era nervoasă Ca râul în cuibar, Soarele ardea violent. Și brusc pământul s-a cernit. În jurul nostru zburdau narcotice Iele cu ochii nuferi vrăjind Pe-oricine cuteza să le privească, Timpul însuși cânta domol la harfă, Verdeața se topea ca arsă, Și răsărea mai verde, Tot mai verde... Dar acei ani de sfânt delir și-aleasă boemie S-au stins ca fulgii de zăpadă-n palmă, Clorul timpului a îngălbenit Fețele noastre albe. Fantasmă Sunt nopți când coala-i grea ca plumbul, Așijderea creionul, ochiul, mâna... Bucăți din mine zac atunci nearse, Iar floarea carnivoră din craniu mă devoră. Cântec de lup Când mă va smulge țărâna în pântecul ei, De-a-ndoaselea ființând, Voi rupe chingile tăcerii, Și voi zbura cu aripi verzi În nemurirea sidefie. La toate vămile potrivnice Voi urla ca lupii nopții Sub luna ce va încerca să ascundă Carnea ta de colții mei. Jurnal Uneori, sfărâmicios ca un ziar ars, Mă abandonez hulpav valurilor patului, Dar țărmul somnului promis e tare departe. Mă zvârcolesc astfel ca fluturele În plasa cleioasă a unui păianjen, Iau arginții insomniei și caut elixirul vieții La cofetăria cu scaune albe de fier, Privind expresorul roșu și bătrân cum Toarce violent licoarea care întărâtă. Alteori mă plimb pe corso, Cu vântul în vela frunții... Jucăușe ca delfinii, Cuvintele saltă Prin marea roșie a tâmplelor. Same old city Mugurii adorm la sânul nopții, O haită de câini taie pieziș strada, Mușcatele însuflețesc stâlpii de iluminat. Argintul viu al insomniei sparge venele visului, Tăișul ochiului rece se-mplântă în inima lunii. Pereții ne încolăcesc fără scăpare, Ca un anaconda ne încolăcesc, Și ne înghit, și ne devoră... O trompetă răsună-n univers Orașul androgin geme confuz. Semne Îmi aduc aminte de primele semne, De cele dintâi mâzgăleli, Când nu știam alfabetul, Doar spărturile sufletului, ca la nai, Smuceam să crap coaja, Să-mi curăț ochii de pelicula gelatinoasă, S-ating cerul, pământul, marea, Să scrijelesc nisipul... Desenam linii, bastonașe, pe foi ceruite, Și fugeam cu ele prin mulțime strigând: Cum? Nu se văd cărările muntelui? Sarcofag Străzile-s pustii, iar miezul nopții Se-mparte doar celor aleși. Prea mult întârzie pe țărmul iernii Anotimpul florilor de cireși, Lumina se aprinde tot mai rar Pe la ferestrele încețoșate. Apa ce clocotește în ibric Așteaptă clocotitor frunzele de mentă Cum eu întoarcerea străbunilor. Ce-i coală albă, ce mai vrei? Þi-am donat destul sânge... Mi-am anesteziat nervii Din șira spinării pentru tine, Mi-am scos ochii și am umplut Orbitele goale cu litere, litere, Oxidabile iubiri Prin inimile noastre abdică. ......................................... Pe nervurile lunii lunecau Stropi de rouă solară în văi, Îngeri celești porneau în care de luptă La vânătoarea celor răi. Câteva frunze roteau nevrotic Lângă blocul cavernos, Eșafodajul simțurilor se prăbușea În intestinul subțire al vântului, Și-n timp ce se-ntâmplau toate acestea, Stropisem ușa cu sânge, Și mă vârâsem sub plapuma colii Ca-ntr-un antic sarcofag. Vis invers Ne scăldam, Sub ochii toamnei, În râul melancoliei, Iar vântul, putred, Ne ridica în ceruri tulburi părul, Și ne iubeam, pulsând cu aceeași-inimă, Toamna lenevea abulică în frunzare, Butoaiele sângerau necontenit, Iar miezul nucii, în poduri vechi, se împietrea. Poveste Minerii se-ntorceau în sat Cu ciocolată Milka și pantaloni Din piele de șarpe. Era prin nouă'ș' trei, Nelu ieșise din pușcărie artist, Sculpta în săpun flori, Crinu se-nsurase, avea și-un copil. Era bine în casă, Se cina în tindă, Răcoarea serii și savoarea mâncării Aminteau de unde venisem, din Rai. Anotimpurile treceau precum Patru cavaleri apocaliptici Le pipăiam armura cu emoție, Le simțeam trupul, vraja, slava... Și sufletul îmi bate mai tare ca inima... Noaptea-n munte cărările sunt albe, Își trece molcom trena peste ele luna. Pădurea geme anchilozată-n stele. Doar câinele vântului Mă petrece prin ținutul negru, Și sufletul îmi bate mai tare ca inima. Pursânge În capul nopții, când cerul încolțește, Calul de pe coama dealului mai nechează, Forțând priponul spre pajiști mai bogate. Asemeni, eu, cu briciul minții, Tai noaptea-n două, și-i servesc seva, În pahare argintate, ursitoarelor însetate, Și tulbur oglinda exilului, Pipăind zidurile înalte ale cetății străine, Străin printre ai mei, Străin de mine și de tine, Stângaci pe trupul colii albe... Fericire Þigăncile ghiceau, din picioare, Destine celebre, iubiri... O bucată de pâine, o bancnotă, Aduceau pe buze cuvântul de care Poeții se tem. Focul de seară În seara asta te voi preface-n vers! Voi scoate uriașii din biblioteci Și-i voi struni să-ți urce repede un templu. Mi-e teamă doar să nu durezi cât fulgerul Ce despică semețul copac din vârfuri Și până-n locul de unde își trage lacom seva. Atunci, unit cu fulgerul sihastru, Mă voi usca și eu din creștet până-n tălpi, Și doar bătrâna moarte mă va strânge la piept, Pentru focul de seară. Imprecație Argint viu, Argint nebun, Argint zglobiu, Pătrunde în carne și-n vise, Tu trup de femeie vrăjit, Tu sânge de inimă arsă, Pocal de foc băut însetat, Însetat, Însetat... Revoltă La noapte voi unge țeava pixului în tăcere, Voi arde cămașa de forță a cuvântului, Cămașa albă... Ni se ofilesc irișii storși ca o lămâie, Ardem în noi ca și când am reintra în atmosferă, Dreptatea nu-i decât vânare de vânt, Onoarea e otravă picurată-n ureche, Minciuna-i verset, iar banul, Banul face din Rai un parc de distracții. La noapte voi unge țeava pixului. În cercurile tulburi Toamna își clatină frunza, Lumina se agață de ochii mei Ca iedera de grifoni, Þigara se scutură absent, Coloana se-ncovoaie distrată, Strada se scurge în Dunăre. Mănânc vată de zahăr ars, Și știu că trecutul Va mușca din mine Ca un pește răpitor, Și sper să nu mă înec, Să nu mă sperii în burta lui, Să nu renunț în cercurile tulburi, Tot mai tulburi. Simfonie În diminețile de cleștar Ale nopților albe, Sorii cerului Fugeau, Cu carele lor de foc, În țara de dincolo de negură. Nostalgie Seara care mă doare acum nu-i seara Când ne strângeam toți copiii În poala lui Dumnezeu, Și-l trăgeam de barbă Să ne spună povești după povești. Nici larma din drum nu mai este larma Ce mă îmbia să fug de la masă. Odată Cum aș putea uita vreodată mâinile tale mici, Ce făureau munți de minuni, Și-mi ascundeau banul În felia de turtă ce nimerea tocmai la mine? Ele mi-au așezat pe frunte coroana satului, Suflată-n păduri întinse și temute, Poieni nesfârșite cu ghiocei, Râuri pline cu pești Și vii bogate din care vinul curgea pe sânii dealului. Am început apoi să cresc Și aurul coroanei mi-a fost furat pentru totdeauna. Iluminare Frânghii de lacrimi înnod, Și-mi biciuiesc obrajii, Ochii îmi sunt sticloși și galbeni, Frunză ruginie are primăvara sufletului meu. De când am aflat că moartea nu ține post! Medalion În ochii tăi, Cascade zvârleau peștii În aerul fierbinte al verii, Și îi îmbrăcau în zale de argint. În ochii tăi, Munții topeau ecourile, În balauri. Iarnă În toiul nopții translucide Luna toarce-n fire de lumină Ghemul ei de aur. *Volum apărut la Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2004 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate