Motto:"Eu arat altora
drumul drept pe l-am
cunoscut tarziu,
cand eram obosit
de ratacire”

(Seneca)







Trista-i toamna in cuvinte, sursa lumii efemere
Negasind o inlesnire jinduie a plictiseala
Trecatori prin drumul vietii sug esenta din tacere
Apoi plang placerea lumii chinuiti de oboseala.

Insa lumea e confuza si ascunde in placere
Mari dureri neobservate si desarte deziluzii
Crud stapan facandu-si toamna ce usuca in tacere
Frunza care inca treaza se ucide in confuzii.

Printre umbre asternute peste pajisti ce nu sunt
Calatorul – un strain ce venea din amagire
Barba sa – povara vietii, parul sau, - demult carunt
Poposea lipsit de vlaga cu ochii spre nemurire.


Nu mai chinuie abstracte, nu mai tinde spre migrare
Glasul noptilor ingana setea de necunoscut
Si strainul nu-l pricepe obosit de cautare
Doar durerea amagirii: iata ce a priceput.

Undeva, copiii noptii-mbratisati la poarta firii
Plang cu lacrimi de-ntuneric, nechemati de nicaieri,
Asezati ca pentru jertfa sug reversele iubirii
Indemnati ca sa ramana mai puternic in taceri.

Trecatori pe cerul umed staruind cuprinsuri vaste
Prometei cazuti din ceruri peste aspre condamnari
Vor percepe inlesnirea imprimand-o in contraste
Ce n-au loc nici in cuvinte, nici arzand in lumanari.

Nestarnind macabrul sunet, danganind intr-o uimire
Universul sterge urma tunetului recules,
Nu ravneste la placere, nu ravneste la iubire,
Nici macar la o idee de-a se face inteles.

Cate alte clipe moarte indraznesc sa reinvie
Cand eterul nu mai este, cufundandu-se-n eter,
Vor venii toti lupii zarii in bucati sa se sfasie
Si insangerati pe crestet nu vor mai urca pe cer.


Printre ganduri colbuite si abstracte fara sens
Calatorul frange luna cu privirea-i obosita
Stele plang cu raze moarte, meteori se-opresc din mers
Si privesc cu-mfrigurare la cararea serpuita.


Poate neagra priveghere ce domneste linistita
Susur cerului ce plange infinitului obscur
Nu mai cauta privirea sorilor ce il evita
De-a privi cu ei odata o migrare in azur.

Sta cu buzele-amandoua inclestate in cuvant
Doar un sunet, mort si el, cazu ca o picatura,
Negasind o inviere, negasind nici un mormant,
Doar un vant de nicaierea speriat de cazatura.

Prin hartii nescrise inca, asternute la pamant,
Pasii sai straini de vreme-ncearca sa le insemneze
Sa le-ngroape in tarana tranformandu-le-n mormant
Gandul sau fiind acolo, poate sa le infieze.


Nu mai crede nici in sine, cruda sfera ce cuprinde
Gandul unui calator cautand nemangaiere
Se asterne ne-mblanzita noaptea sferelor oriunde
Apoi dupa toate-acestea sa adoarma in tacere.


Deziluziile desarte, iata fata astei lumi
Doar urgii nemasurate cu ruine in decor
Vin strajeri ai noptii oarbe cu ofrande si cununi
Sa danseze hora trista prin clipirile ce mor.

Si din fiecare rana ce-a facut-o calatorul
In migrarea sa in lume, lume ce nu l-au primit
Si-a facut invelitoare si-n privire isi ia zborul
Dintre cei placuti odata, pentru ei insa-a murit !

Printre frunze moarte-n toamna calatorul oboseste
Cad si stele printre ramuri, pasari se hlizesc la cer,
Nu mai rade, nu mai plange, doar suflarea-i mai
paseste
Intr-un chip de vultur straniu ce se ridica-n eter.



Si asa muri batranul, pasi pierduti in anotimp
Undeva in grosul noptii bocane a deslusire
S-au starnit razboaie grele intre zeii ce-n Olimp
Un strain zarit-au pasnic ce venea spre nemurire.

Adieri inmarmurite nu mai cad prin frunze moarte
Stele inghetate sloiuri tintuite par pe veci
Luna ce-a privit dezastrul a fugit asa departe
Incat nu mai simte pulsul astrelor pustii si reci.

Manuscrise scrise-n graba au cazut din trupu-i mort
Calatorului ce ochii tintuieste in eter
Insa cerul nu mai naste, norii au facut avort,
Si din vina ce-au purtat-o nu au mai pasit pe cer.



Nu se mai hlizesc abstracte, nu mai sunt pasari de
lut,
Inchegate pe o craca ce fosnea a lancezeala
Doar un vultur poleit altfel decat chipu-i slut,
Alungat din zari incoace, a murit de plictiseala.


Saltimbancii joaca-n chipuri, legi si umbre si
morminte
Demoni savurand placerea stapanirii astei lumi
Inlesnesc frumoase clipe de-a patrunde in cuvinte
Umbra nervilor albastri prefacuta in taciuni.



Si s-a stins in amintire calatorul ce pribeag
Insemna abstracte linii ne-ntelese in marime
Era cand un tanar trist, cand un fericit mosneag
Ori iubit cu ochiul mortii, ori sorbit de inaltime.

Doar cararea colbuita sufla-n urma-i amintirea
Ponegrindu-l inc-o data mort in marile ruine
Cufundat in amagire ca sa guste amagirea,
Mort din orice amintire, sa ramana-nchis in sine.