Necunoscuți de vremuri în minte ne temem,
Iubire de albastru și roșu te am,
E galbena glia de holde și tu stai nevegheat.

Scoală-te Gheorghe, e timpul de arat,
E mama și tata pe ogoare de țipirig,
Te strig din rărunchi, e frig.

Strugurii anul acesta se coc mai tîrziu,
Îi fură aurul galben din neamul nostru
Și patriei îi e frig între noi încălziți.

Măi Gheorghe te cheamă pămîntul
Și ție chiar nu ți-e frig ?
Ascunsă e patria pentru tine,

Ascultă din nou cum cîntă privighetoarea
În mai-ul tău îngeresc,
Lumini îți apar de pe ceruri,

Copiii, încă, îți mai trăiesc,
De doine pe care le-ai uitat,
Cîntă din frunză, țărane,

Þi-e singurul instrument pe care-l mai ai,
Și coasa și toaipa cu care le-ai dat la cap,
Îs unelte de muncă.

Albastră ți-e inima
și roșu cuțitul din inima fratelui tău,
dar galbenă e mămăliga pe care o torn din ceaun.

Galbenul soarelui ei să te urmarescă,
E toamna, și prietenilor
Le dau un pahar de vin și o bucată de mămăligă încălzită pe vatră.