Printre petale, crăpate, de sticlă,
Deformat oglindite într-un vis al irisului,
Sătul de observarea imperfectă a realității,
S-a topit, din labirintul, roșu, al unui trandafir,
Un spin de gheață, scăpat, în fugă, de iarna grăbită,
Rătăcit în blânda căldură a unei raze de vară.
S-a topit, îndulcind pământul de sub privirea,
Iluzoriu, înmiresmată de relieful liniar
Al abandonului în patima frigidă a visării,
Chemându-l, propria-i foame, înapoi,
Să guste chiar din roadele crescute-n țărâna-i renegată,
De formă șifonată, în modesta-i aparență,
Dar miez de fond-lumină, hrănindu-i deopotrivă
Realitatea și visara – rebela veșnic nemulțumită.