Te confund, uneori, cu albastrul gol al cerului,
îl risipesc în mine, în sine.
când îți deschizi ochii, larg, spre infinit, completându-l,
mă apropii mai mult de realitate,
și-mi luminezi calea, îndepărtând frunzele moarte,
tezaurele trecutului
și mă conduci, la braț, îmbrăcată-ntr-o rochie de spini,
și perle de rugină,
crescuți sălbatic, din fiecare por, aprins, al pielii mele,
de sub pal(mele) tale,
îți confund, uneori, pictatele atingeri, cu cele ale apei,
curgând ușor pe contururi,
scăldându-mă în tine, transform liniștea lacului
abrupt, adânc,
în valuri, mozaic, în mări posedate de-o nălucă,
închipuită
înnecată în artificiile rătăcite-n aer – îmbrățișare de fum,
dintre un el și o ea
te confund, uneori, cu apusul, înroșit în sângele-mi,
clocotit, de sub piele,
curs deasupra-ți, învelindu-te în mantie de catifea amară.
asemeni cafelei de azi-dimineață,
te trezesc, în noapte străină, ca și cum nu ți-ai mai aparține,
devenindu-te mască fără chip,
te confund, uneori, cu păpușa, mult iubită, de porțelan,
da, cea mândră și albă,
culeasă din albia dorințelor mele, pe veci, refulate.
... și încă le mai plâng...