Stau pe un scaun de pluș
privind drept în ochi un cățeluș miop
din coșul de nuiele
mănânc struguri brumați
cu aromă de toamnă târzie
căldura mă inundă
tainic și plăcut

Un saxofon răgușit
se tânguie discret
pe faleză de suflet
clipociri siderale
și săratul respirației
molcom te fac să gândești
spre ceruri

În suflet și în gând
Enrico Macias
îmi plânge de-o viață
în franceza lui algeriană
amintindu-mi ce rău este
să te dezlegi de ai tăi
de țărmul iubirii tale
nu e chip să ștergi
din gene meridionalul
și din suflet suferința

Așa sunt eu duminică seara
când afară ninge
cu stropi de melancolie
când totul e banal de frumos