această maladie poetică
despre care nici să șoptim
nu avem curajul
ne așteaptă ființă ascetică
pe fiecare
în noaptea nemișcată neiertătoare
în noaptea mereu următoare înfruptîndu-se
din măduva spinărilor noastre imperiale
cu ochii ascunși în cochiliile
metaforelor deflorate
ne junghiem vinovățiile și iubirea
în ospățul viselor dezghiocate
cavaleri ai ordinelor de noapte
pășim în abluțiunea estetică drepți
mirii nuntirii cu noi înșine cu semnele cu secundele
în cercul de focuri înghețate
în umbre și șoapte
întindem degetele răsfirate spre limbile flăcării
aproape tot mai aproape
între propovăduire și erezie
acolo unde sîngele devine lapte și curge și plînge dăruindu-ne
doar atît cît să nu se transfigureze mult prea departe
urlîndu-ne uitîndu-ne numele
scriindu-l mereu și mereu
nisip urcînd în sîngele nostru greu
învingîndu-ne
îmbolnăvindu-ne
de această poetică
naștere moarte