Sîmbătă,15 ianuarie 2005. 155 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poetul național. O zi care și-a pierdut, parcă, semnificația. Uitasem și eu de ea, evident, ca aproape toată lumea, luat cu diverse treburi și probleme. Și, ca să fiu sincer, nici nu cred că mă interesa prea mult, în acel moment. Mă aflam în autobuzul 331 și mă grăbeam să ajung la Arcul de Triumf. La Romană a urcat o tînără cerșetoare, care a scos din buzunarul jachetei de fîș o iconiță și a început să recite din "Luceafărul". Nu cîteva versuri stîlcite după ureche, ci 35 de strofe, recitate cu intonație și cu respectarea tuturor nuanțelor și a micilor arhaisme. Totul, cu o acuratețe de profesor pedant. Lipsea, ciudat, episodul cu Cătălin și Cătălina...
Călătorii o ascultau nedumeriți, consternați parcă. Unii păreau chiar stînjeniți de ceea ce auzeau, probabil pentru că ei nu știau nici măcar două-trei strofe. Iar ceea ce făcea tînăra cerșetoare nu mai era de fel cerșetorie. Era aproape o prestație actoricească, un spectacol. Era, oricum, cu totul și cu totul altceva decît colindele trunchiate și falsate grotesc, pe care micuții aurolaci le prestează prin mijloacele de transport în comun, din octombrie pînă în februarie...
Și-a meritat din plin banii pe care cîțiva binevoitori i-au strecurat grăbit, după ce ea a mai recitat, integral, "La steaua". La fel de corect, la fel de nuanțat...
O știam pe fată încă de astă-vară, din tramvaiul 41. O întîlnisem prin iunie (poate chiar pe 15 iunie, ziua morții poetului? - nu-mi mai aduc aminte) cînd, tot așa, recita din "Luceafărul". Am stat de vorbă cu ea atunci, cu gîndul de a scrie despre acestă formă insolită de cerșetorie, pe care eu, cel puțin, nu o mai întîlnisem. Dar, tot așa, m-am luat cu altele și am renunțat la idee. Aflasem că o cheamă Roxana Magdalena, că are 25 de ani și că a absolvit opt clase. Avea mari probleme cu familia și era nevoită să locuiască pe străzi, pe unde apuca. La întrebarea mea, de ce s-a gîndit tocmai la "Luceafărul", pentru a cerși bani, mi-a răspuns cu o căldură a vocii și cu o intensitate a privirii care mi-au retezat orice suspiciune: "Luceafărul îmi place cel mai mult pe lume!" "Dar ce-ți place ție la Luceafărul?" - am insistat eu, încă neîncrezător. "Îmi place pentru că acolo se spune tot".
M-am gîndit mult, după această întîlnire, că s-au scris mii de pagini despre mesajul filosofic al poeziei lui Eminescu, despre denotațiile și conotațiile versurilor din Luceafărul, despre influențele lui Schopenhauer și ale culturii hinduse. Am uitat, în această cavalcadă sterilă și ridicolă, că "în Luceafărul se spune tot". Că este acolo și o poveste de dragoste, tristă, simplă și limpede, cu acces direct și nemijlocit la nivelul de pecepție al unui adolescent. Fără ca prin aceasta Eminescu să fie mai puțin complex, mai puțin abisal sau, cum se spune acum, mai puțin "ofertant" pentru spiritele elitiste. Eram martorul și beneficiarul celei mai vii și mai adevărate lecții despre Eminescu: "Luceafărul", vîrful creației sale poetice, făcea să vibreze un suflet inocent, necontaminat de cultură. Visul acestei fete - am aflat eu astă-vară - era să ajungă conductor de tramvai...
Înainte ca ea să coboare din 331 la Televiziune, după ce i-am dat o hîrtie de zece mii, am mai întrebat-o, cu o ultimă curiozitate: "Știi ce zi este azi?". "Este ziua lui Eminescu" - mi-a răspuns. Eu, abia atunci aflam.

Cotidianul "Național" nr. 2445 / 17 ianuarie 2005