Ultima ordonanță de guvern a noilor slujitori ai poporului (ministru, în latină chiar asta însemna: servitor al poporului) este aceea de a-și mări salariile cu 25%. Este stupefiant și jignitor pentru orice om obișnuit, adică pentru majoritatea populației. Chiar era o urgență această ordonanță guvernamentală? Chiar stătea în calea intrării noastre în Europa menținerea vechiului nivel de salarizare al miniștrilor? Era cumva sub demnitatea unui ministru să aibă un venit bugetar de 30-40 de milioane de lei? Logica bunului simț nu poate răspunde la nici una din aceste întrebări. O explicație însă există. Ea este de ordin psihologic și se numește simplu: lăcomie. O lăcomie maladivă, pe care nici bunul simț, nici simțul contextului nu o pot împiedica să se manifeste. Ea este imperativă și presantă ca un drog sau ca o necesitate fiziologică. Altfel spus, lăcomia este un reflex copleșitor - nu se știe dacă moștenit sau dobîndit - care se declanșează automat la auzul sau vederea cuvîntului "bani", precum cîinele lui Pavlov la aprinderea beculețului.
În patologia lăcomiei putem depista două forme de evoluție a bolii: una ar fi de tip "manelist", ca să-i zicem așa, în care nevoia de bani este impusă cumva de nevoia de opulență (o altă boală a îmbogățiților, care vor să arate lumii întregi ce șmecheri sînt ei), iar alta de tip "Harpagon" sau "Hagi Tudose", în care bolnavul este atît de contaminat încît e în stare să se spolieze pe sine însuși. Între ele s-ar situa lăcomia de tip guvernamental. Ea este la fel de irepresibilă, dar se manifestă ceva mai discret și cu acoperire, iar "pacienții", adică miniștrii, deși sînt bogați (pentru că unii sînt într-adevăr bogați, iar cîțiva incredibil de bogați) nu se pot abține să-și adauge o sumă cît de mică la mormanul din conturi. Nu contează că o sustrag de la contribuabili, pentru care fiecare bănuț înseamnă un efort și o renunțare. Ce înseamnă 5 sau 10 milioane de lei, la sutele de milioane de euro ale lui Călin Popescu Tăriceanu sau Adrian Videanu? Mai nimic. Și totuși... Te pui cu boala? Din păcate, această maladie nu este de tip medical, deci nu se poate trata nici prin intervenție chirurgicală. Este o boală morală, contagioasă în medii politice, și n-are leac. Deviza în viață a acestor bolnavi care ne conduc este următoarea: "Toți pentru unul și fiecare pentru sine!"
P.S. Nu vrem să nedreptățim pe nimeni. În guvern există și oameni cu venituri modeste, adică normale. Pentru ei poate că s-ar fi impus o mărire a salariului. Dar chiar din prima lună de guvernare? Oare ce cred despre aceasta graba indecentă foștii alegători, contribuabilii, în condițiile în care mulți dintre ei nu știu ce vor mînca mîine? Ce s-ar fi întîmplat, de pildă, dacă prim-ministrul și vice-prim-ministrul ar fi renunțat la acei 25%? Ar fi fost o ilegalitate? O contradicție juridică? Chiar așa?

Cotidianul "NATIONAL" nr. 2452 / 25 ianuarie 2005