Tranziția noastră continuă


România nu poate progresa în rândul lumii, în principal nu datorită dezavantajelor cronicizate, care vin din condițiile istorice, ci pentru că acest popor este mereu în așteptarea unor conjuncturi internaționale, care să compenseze lipsa acțiunilor lui, care să umple cu avantaje spațiile și traseele pe care se retrage el din istorie. Astfel, deși avem o continuă prestație în restanță istorică, răul cel mare este bazarea pe mila și pe interesul celuilalt, lenea suprimându-l pe român chiar de la nivelul ideii. Dacă nădejdea ar fi corect reprezentată, în interiorul nostru, atunci poporul ar face un exercițiu de responsabilitate. Însă vovația noastră cea din totdeauna este, psihologic, tocmai fuga de această responsabilitate. Românul nu-și permite să fie el însuși cauză propriilor neîmpliniri, nedobândirii bunăstării multifuncționale. El consideră că tot ce se întâmplă în lume trebuie să-și găsească utilitatea în soarta României. O asemenea încredere presupune ori o legătură totală cu Dumnezeu, în care istoria unui popor este și istoria Sa, precum se întâmplă la poporul evreu, ori o schizofrenie națională. Pentru mine, e mai comod și mai cultural să cred în varianta secundă. Dacă dorim să înțelegem mai bine fascinanta evenimentică de aici, nu e necesară preocuparea pentru actualitate, actualitatea trecând o dată cu actualitatea, sensurile se găsesc în starea permanentă care o premerge.
Un popor care nu-și găsește în sine capacitatea și, totodată, nădejdea de a învinge o situație nefavorabilă sau de a-și crea una favorabilă este un popor care a murit. Nu pot eu decide dacă s-a întâmplat așa cu poporul român, dar reprezentanții lui, ca și clasă politică, arată fizic și spiritual ca niște purtători de prapuri, întâlniți în copilăria mea pe ulițele unui sat gorjenesc.
Prin diverse formule plăcute rostirii afectate, ne-am scuzat continuu pe noi înșine, de bază fiind considerația că am fost "în calea tuturor răutățiilor", bineînțeles, fără ca proverbiala noastră bunătate să fi suferit în vreun fel. Singurul merit, pe care îl consider cu adevărat uimitor, a fost acela că am asimilat tot, nimeni n-a venit aici și, în același timp, să poată rămâne el însuși. Înăuntrul nostru s-au subțiat chiar și migratorii, toate proiectele lumii s-au dezintegrat aici, la noi au fost malurile de timp care au oprit valurile lumii, excepție făcând talazurile care ne-au fost destinate și care ne-au alimentat talasofobia specifică, ducându-ne mereu în situția, când am plecat și noi, mai pe lângă țărm, pe mările istoriei, să ne vomităm tot: conducători, convingeri, idealuri, idealuri dobândite.
În urma acestui popor retras din istorie, se întinde o lungă și lichidă vomă incoloră. Românii sunt poporul care se vomează pe sine. Indiferent de perioada istorică, indiferent de cui se supune.
Astăzi, deși suntem posesorii aceleiași geografii non-civilizatoare, găsim o nădejde teribilă în ineteresul altora pentru ea, preferând să o considerăm foarte avantajoasă și să zicem că numai în trecut ea a fost cauză a nenorocirilor noastre, acum ea fiind cea mai importantă cauză înspre fericire, atuul nostru de integrare în civilizație. Sărman popor sărac, venit mereu la curtea bogatei istorii pentru a cerși niște timp și niște pâine!
Este greșită viziunea conform căreia se presupune că, dacă am fi fost lăsați în pace, am fi făcut aici nu știu ce fel de civilizație. Eu cred sau, dacă mă gândesc mai bine, chiar susțin că tocmai războaiele ne-au ținut, ca popor, în viață. Tentației noastre istorice de autodezintegrare i s-au opus fenomene și evenimente mai consistente ca dramatism și ca solicitare. Dacă am fi avut doar câteva perioade mai îndelungate de pace, am fi dispărut de mult de pe hărți, asimilați sau trăind nomad în grupuri etnice. Priviți numai hărțile vechi, care atestă teritoriile ocupate de români, în diferite secole, și veți înțelege ce se întâmplă cu acest popor de visători. La fiecare două-trei sute de ani, ei s-au retras înspre Carpați, lăsând teritorii de mii(!) de kilometrii pătrați. Singura mărturie este existența grupaților aromâni, împărțiți în mai multe soiuri , pierduți din marea masă străromânească, în toată zona balcanică și chiar mai mult, până spre actualele țări nordice.
Dumnezeu s-a milostivit de noi și, pentru a nu ne pierde din arealul Carpaților, ne-a dat, în diverse forme, o bătaie continuă. Și dacă El ar bătea cu parul, atunci toți proștii ar înțelege și s-ar apuca de făcut mușchi. Turbanul turcului și chelia cu smoc a tătarului din marginea miriștii sunt cauzele noastre de existență continuă. Am rămas inclusiv cu simțirea sangvină că împotriva românilor este mereu cineva, aceasta fiind forma noastră de terapie existențială. Dacă românii nu s-ar fi confruntat cu terțe popoare, fie și numai pe teren propriu, s-ar fi linșat între ei. Asta, în varianta fericită a unei vieți active, pentru că, de cele mai multe ori, românul este un trăitor pasiv și cum îl lași în pace, cum se intinde pe spate, cu un fir de iarbă între buze, sătul de tot și de toate, își pune căciula pe piept și aruncă pe obrazul vieții o vorbă intimă, numai a lui: "ia mai lăsați-mă, mă, în fluieru' meu, cu lumea voastră, cu tot!"
Și mă întreb pe unde scoate sinele meu cămașa judecății dacă românul se întâmplă să aibă dreptate? Pentru că văd logica astfel: ca să fie cineva sau ceva supus îngrădirilor de tot felul, cineva trebuie să fie liber. În lume, nu găsești decât un lanț de îngrădiri în diverse forme. Astfel, în vârful tuturor acestor legi care constrâng fizic, moral, ideatic etc.părți din acest univers, se află obligatoriu,cel puțin prin logică, o forță nesupusă, pe care n-o găsim, în toată plenitudinea ei, pe pământ, în reprezentarea realității fizice, și căreia i s-a spus Dumnezeu. Este tocmai acea libertate obligatorie șirului de îngrădiri.
Dumnezeu, care, dezamăgitor, nu este român, pentru că nu-și poate permite chiar orice, fie lux, fie fatalitate, își oferă libertatea Sa, din iubire. El este o declarație de iubire făcută omului, pe care, acesta din urmă, o află prin liberul arbitru, chiar și atunci când creatura se manifestă împotriva divinității și a legilor Sale.
Doar în felul acesta mă gândesc că, datorită unui fond sănătos, de creștinism primar, însușit corect, de la sursă, românii posibil să aibă tentația căutării libertății în Dumnezeu, să fie posesori de drept și de fapt a unei mistici abdicări de la viața terestră.
Nu le sunt scuzate defectele, o asemenea situație, interpretată la limita facultății de a judeca, i-ar putea face doar mai de înțeles. Nici măcar sfinții nu sunt oameni fără defecte, ci oameni compensați cu asemănarea lui Dumnezeu înăuntrul ființei lor. Așa că... românilor li se cuvin, după cum și cer mereu, niște compensații...


Gorjul de azi, nr. 11, 5 martie 2004