București, 25 octombrie 2005



Scrisoare deschisă adresată Domnului Nicolae Manolescu



Domnule Nicolae Manolescu,

Dincolo de orice introducere, care n-ar fi decât fals-politicoasă, fals-diplomatică, intru direct în conținut, cu un timbru plin de revoltă. Ca să nu existe dubii. Și ca să nu se mai spună că jumătate dintre români așteaptă pensia iar cealaltă jumătate își vede de interesele-i meschine...
Ca orice scriitor, inginer, medic, inspector, critic și, de ce nu, redactor din această țară am și eu dreptul să semnez proteste, când e vorba de apărat principii – cum ar fi libertatea de expresie –, atunci când acest drept este încălcat dictatorial. Este inadmisibil ca la mai bine de 15 ani de la prăbușirea oficială și sângeroasă a regimului comunist să mai stea cineva în vârful dealului și să ne împartă în mod discreționar „dreptatea“, să ne spună cine e bun să intre în galeria monștrilor sacrii, cine există și cine nu.
Și, dacă încă mai am acest drept, câștigat prin luptă dreaptă la demonstrațiile și mitingurile din piețele Bucureștilor; în timpul examenelor date sub bombardamentele lui „IMGB face ordine!“ și fetelor înfierbântate de la APACA (poate fi întrebat profesorul Lucian Boia); și sub umilința și revolta trăite sub bastoanele scutierilor; sub umilința și revolta caldarâmului străzii Edgar Quinet pătat cu sângele studenților de la Arhitectură; a codrului de pâine găsit pe catedra amfiteatrului „Nicoale Iorga“; și a agramatului blestem scris pe tabla aceluiași amfiteatru, în zilele negre din iunie 1990: „AICI AU FOST MINIRI!“...; prin redactarea unui manual de istorie amenințat cu arderea în piața publică, de către unii trepăduși ai istoriei, pentru care am luptat ca-ntr-o cetate asediată de fosilele și sechelele bolșevismului românesc și am câștigat, alături de toți cei implicați (autorii bravi,colaboratorii noștri, colegii etc.), sprijiniți public de nume sonore, adevărate instituții ale apărării drepturilor românilor în anii grei ai comunismului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma și mulți, mulți alții...
Dacă mai am acest drept și sunt nevoită să-mi amintesc imaginile colegilor și prietenilor bătuți, scalpați, închiși, să trăiesc doar cu amintirea prietenilor noștri care au părăsit România, ajunși la capătul răbdării, cu stigmatul unei tinereți sacrificate fără ca binele individual și comunitar să fi izbândit și în România altfel decât accidental, atunci am dreptul și să mă simt lezată de cuvintele pe care ni le-ați adresat nouă, semnatarilor Protestului Stoiciu-Goma.
Însă, unii dintre noi – din cei rămași și din cei plecați –, mulți foști „tineri“, dorim să trăim într-o țară în care indivizii bine plasați, în speță Nicolae Manolescu, să nu ne mai spună că suntem dubioși, legionari sau mai știu eu cum. Dacă nu știați, domnule Manolescu, libertatea de expresie este un drept elementar al indivizilor, așadar este un principiu universal valabil. De a cărui lipsă noi, românii am suferit multe decenii și încă mai suferim.
În calitate de redactor (sunt dezolată că săraca limbă română nu suportă femininul termenului redactor) sunt în aceeași tabără cu domnul Liviu-Ioan Stoiciu. (Ați comis un act de mare curaj încercând să lăsați pe drumuri un om de finețea și corectitudinea și profesionalismul domnului Stoiciu!) În calitate de istoric sunt în aceeași tabără cu domnul Paul Goma, deoarece, în plus față de scriitura sa excelentă, are și marele merit de a fi un îndreptar viu pentru orice locuitor al României care dorește să devină un bun român, cu o atitudine civică sănătoasă și cu o identitate intelectuală bine marcată. De altfel, componenta civică este obligatorie în orice arie curriculară, noi doi o știm foarte bine. În ultimul manual de limba și literatura română coordonat de domnia voastră am încercat să subliniez mai mult acest lucru.
Apoi, cum vă permiteți să afirmați că Liviu-Ioan Stoiciu a strâns semnături? Aveți impresia că suntem babe pe buza șanțului și ne dăm cu părerea despre... OZN-uri? De la înălțimea poziției în care ați fost situat așa s-o fi văzând lumea, dar aveți o perspectivă falsă. Schimbați-o, cereți-vă scuze celor pe care i-ați jignit, calomniindu-i. Nu aveți dreptul și nici voie să puneți etichete, recurgând la expresii „clasice“ din glorioasa epocă a comunismului românesc, cum ar fi acuzele de „legionarism“ și bazându-vă pe efectul produs de celebritatea pe care o dețineți. Știți foarte bine, la fel ca orice om care are o cât-de-câtă cultură generală a comunismului (nu mai vorbim de memoria de familie, cu doi părinți foști deținuți politici) că generalul Nicolae Rădescu – ultimul premier democrat al României aflate în plin proces de comunizare: 6 dec. 1944-5 martie 1945 – , Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și mulți alții au fost acuzați de către noii cotropitori comuniști de fascism. Ultimii doi au putrezit în morminte necunoscute, în „inima“ universului concentraționar românesc. Așadar, nu aveți cum să ne „asanați“ moral folosind tehnici lingvistice comuniste, uzând la nesfârșit de limba de lemn. Noi nu suntem legionari și pierde-vară, fără valoare, chiar dacă marea majoritate nu suntem persoane publice. Dar suntem ziariști, profesori, medici, scriitori, matematicieni, ingineri, istorici, economiști, pictori, sculptori, filosofi, filologi, informaticieni, foști deținuți politici, juriști, arhitecți, sociologi, psihologi, preoți, muzicieni, inspectori, studenți, și chiar elevi de liceu. Și, din câte cunosc eu, legionarii (care, o știm cu toții, au stat la guvernare din septembrie până-n ianuarie!) urau democrația. Defectul meu este că mă tot repet, (de)formație profesională!, sunt prea didactică, dar tot degeaba, așadar legionarii, la care faceți apel cu disperarea omului lipsit de argumente, n-ar fi avut cum să semneze un asemenea protest.
Să fim serioși, orice țăran (adică proprietar de teren agricol) din România are dreptul legal să strângă câte semnături poate pe un protest împotriva oricui ar încerca să-l dea afară pe vecinul lui de pe tarlaua moștenită de la părinții săi, care a mai și fost tratat, eventual, de „pășunist“.
Este aproape singurul-mare drept pe care ni l-am câștigat, slavă Domnului!, după 1990 încoace.
În concluzie, vă rog să vă cereți scuze pentru că m-ați băgat într-un sos lingvistic și ideologic de neconceput în vremurile noastre, la răspântia geo-politică, strategică și istorică în care ne aflăm, fără să vă sinchisiți că produceți în mod vădit și deliberat, uzând de o atitudine dictatorială, confuzii care generează prejudicii unor oameni care au uzat de un drept legal.

Flori Stănescu, redactor