Semnalam, în numărul trecut, existența unui Fond Eminescu, constituit după moartea poetului și transformat, în 1892, în titlu de „rentă română perpetuă“. Documentul care confirmă emiterea acestui titlu se află la Arhivele Naționale, în Dosarul 715. Există posibilitatea ca acesta să fi ajuns, prin capitalizare, la aproape 2.000.000 de euro. Ar fi o eventualitate fericită, pentru că memoria poetului național n-ar mai trebui să stea „cu mâna întinsă“ la sponsori.

Chiar dacă acea rentă perpetuă ar fi fost prescrisă după război, să zicem, odată cu anularea, de către Regele Mihai (la presiunea sovieticilor), prin decret regal, în 1946, a tuturor titlurilor emise de statul român, titlul cu pricina ar trebui „retrocedat“ prin aducerea lui la zi. Altfel, statul nostru de drept se complace (și prin aceasta) într-o impostură vizibilă și extrem de jenantă. Pentru că, ignorând cazul, chiar și după semnalarea lui publică, instituțiile se fac părtașe la o deposedare perpetuă.

Titlu de valoare cu termen de scadență sine die

„Statul român n-a fost desființat și nici n-a dispărut de pe hartă - ne-a declarat Dan Toma Dulciu, cel care ne-a sugerat ideea acestui demers. Orice instituție a statului preia, prin vremelnicii administratori, atât activele, cât și pasivele instituției respective. Este și cazul Fondului Eminescu, asumat, ca responsabilitate, de Primăria Capitalei. Acest fond, care este, de fapt, un cont cu titlu de rentă perpetuă, continuă să-și producă efectele - așa cum îi spune și titulatura - perpetuu, indiferent de regimul care guvernează țara. Nu știu exact cum erau elaborate titlurile în secolul al XIX-lea, dar, dacă e să facem o analogie cu cele contemporane, «renta română perpetuă» intră în categoria titlurilor de valoare cu termen de scadență sine die. Efectul lor nu poate fi întrerupt decât printr-un act de autoritate publică“. Dan Toma Dulciu a făcut analogia cu cazul datoriilor publice ale României față de Suedia, angajate în perioada 1929-1931. Acestea au continuat să crească, prin penalitățile determinate de neachitare, și s-au stins abia în 2003, în urma plății în tranșe a 120 de milioane de dolari. Așadar, schimbările de regim nu au dus la ștergerea de la sine a acelor datorii publice. În cazul Fondului Eminescu, reactivarea lui (dacă a fost întrerupt vreodată) echivalează cu o retrocedare. Chiar și viceprimarul Capitalei, Grigore Ioan Popa, a fost de acord că, dacă lucrurile stau așa, memoria lui Eminescu trebuie să primească înapoi ce i se cuvine.

„Primăria doar a preluat spre administrare titlul“

La Primăria Capitalei nu s-a găsit însă nicio dovadă a titlului cu pricina, în ciuda sprijinului acordat de viceprimar, care l-a desemnat pe Dimitrie Buzdugă, directorul Direcției Buget, să facă cercetările de rigoare. „Cred că problema nu e la noi - ne-a spus dl Buzdugă -, ci la Ministerul Economiei și Finanțelor (MEF), unde ar trebui să se găsească arhiva titlurilor emise de statul român. Primăria doar a preluat spre administrare titlul cumpărat de comitetul Eminescu, dar nu ea l-a emis. Trebuie cercetate la sursă toate titlurile emise în anul 1882 de statul român“. Domnul director are dreptate, dar numai parțial, credem noi. Pentru că, într-adevăr, din scrisoarea adresată de Maiorescu, în numele membrilor Comitetului Eminescu, reiese clar că titlul a fost cumpărat de aceștia, dar la fel de adevărat este că el a fost încredințat Primăriei, după cum reiese din aceeași scrisoare: „... ne permitem a vă ruga să binevoiți a primi acest titlu de rentă perpetuă în depozitul Primăriei, iar din venitul anual de 50 de lei de la cupoanele acestei rente să binevoiți a însărcina pe îngrijitorul cimitirului să menție în bună stare monumentul și plantațiile în chestie și să împodobească mormântul în ziua de 15 iunie“. Iar scrisoarea adresată de primar lui Titu Maiorescu, pe 8 ianuarie 1893 (publicată de noi în numărul trecut), confirmă atât data de emisiune a titlului (octombrie 1892), cât și numărul documentului (112). „Pisica moartă“ - dacă ne e permisă expresia în acest context - se află în ambele curți, așa că ambele instituții ale statului român au toate motivele (și obligațiile) să elucideze problema. Cu atât mai mult cu cât ministrul economiei și finanțelor, Varujan Vosganian, este și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor și are, în calitate de om de cultură, responsabilități morale suplimentare.

„Există proba materială“

Ion C. Rogojanu, președintele fondator al Asociației Ospeția din România (și prim-vicepreședinte al Asociației de Bibliofilie și Ex Libris), a donat, așa cum se știe, județului Botoșani singura bibliotecă Mihai Eminescu din România - un tezaur de peste 8.000 de cărți de si despre Eminescu, precum și cărți și publicații din epoca în care a trăit poetul. Opinia sa, în această chestiune încâlcită, este nuanțată, dar totodată tranșantă: „Primăria este, deocamdată, cea care trebuie să lămurească problema. Spun asta pentru că proba materială că Primăria a primit gestiunea titlului există. Deci această instituție trebuie să răspundă ce s-a întâmplat cu acel titlu, fie că a fost prescris, fie că funcționează. Dar, conform denumirii, el nu putea fi nici prescris, nici anulat de inițiatori. Există, bineînțeles, și o responsabilitate a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar situația trebuie clarificată între aceste instituții ale statului român, în colaborare, eventual, cu Ministerul Justiției. Și nu neapărat la sesizarea unui ziarist de investigații, ci pentru că este datoria lor. Așa cum este de datoria tuturor fundațiilor, asociațiilor culturale sau de altă natură, care poartă denumirea de Mihai Eminescu să ia atitudine în acest sens. Pe de altă parte, nici Academia Română nu trebuie să stea cu mâinile în sân, nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii, dacă Eminescu înseamnă cu adevărat pentru aceste instituții ceea ce declară ele că înseamnă. Iar dacă instituțiile direct responsabile ignoră această problemă de respect al memoriei poetului național, Societatea Ospeția, al cărei președinte sunt, se va constitui în parte civilă și va acționa în instanță statul român“.

„Să menție în bună stare monumentul și plantațiile în chestie“

Există însă și o altă posibilitate, poate mai tristă decât aceasta, pentru că-l vizează direct pe cel care are prestigiul istoric de prieten și protector al poetului: Titu Maiorescu. Suspiciunea provine din existența (în același Dosar 715 de la Arhivele Naționale) a două chitanțe de mână semnate de criticul literar (și discipol al lui Maiorescu) Mihail Dragomirescu. În prima scrie textual: „Am primit prin D. Socecu & comp. din fondul Eminescu suma de una sută cinci zeci lei“. Chitanța e datată „București 28 Iunie 1894“. Aici apar două nedumeriri: 1. Cum putea să primească Mihail Dragomirescu bani din Fondul Eminescu, de la celebrul tipograf si librar I.V. Socec, de vreme ce acesta nu făcea parte din Comitetul Eminescu?; 2. Cum se puteau scoate bani din Fondul Eminescu, când destinația acestuia era, cum se precizează expres, „să menție în bună stare monumentul și plantațiile în chestie și să împodobească mormântul în ziua de 15 iunie“? La prima nedumerire avem răspunsul în cea de-a doua chitanță, datând din 7 octombrie, același an: „Una sută cinzeci (sic!) lei am mai primit, după autorizarea D-lui Maiorescu, de la I.V. Socec, din fondul Eminescu, rest pentru lucrarea mea terminată asupra lui «Eminescu și Critica știentific㻓. Așadar, Maiorescu îl autorizase pe Socec să-i dea bani lui Mihail Dragomirescu. Dar cum? Să fi schimbat Maiorescu, cu acordul Comitetului, destinația titlului de rentă perpetuă? Să fi existat vreo clauză sau vreo cutumă financiar-bancară a vremii, ce i-ar fi permis așa ceva?...

„Nu pot acuza pe cineva dacă nu există dovada“

Ar fi, cum spuneam, destul de trist să aflăm că Maiorescu a „devalizat“ contul Eminescu, confirmând o suspiciune cu multe antecedente. Unul a fost prezentat în numărul trecut al „Săptămânii Financiare“și se referă la meschinele deconturi ale lui Maiorescu. Ar mai fi faptul că marele mentor a câștigat bani frumoși din cele 11 ediții de „Poesii“, pe care le-a tipărit fără să-i ceară acordul lui Eminescu, imediat după ce acesta a fost internat la Spitalul Șuțu. Și tot Maiorescu l-a „sărit“ pe Matei Eminescu de la succesiunea drepturilor de autor, determinân-du-l pe acesta să deschidă proces.
Referitor la ipoteza „devalizării“, reputatul bibliofil Ion C. Rogojanu a dat următorul răspuns: „Nu pot acuza pe cineva dacă nu există dovada palpabilă. Cu atât mai mult cu cât e vorba de o mare personalitate. Altceva aș avea însă de reproșat lui Maiorescu: faptul că nu l-a cooptat și pe Matei în Comitetul Eminescu. Asa ar fi fost normal si corect, căci Matei Eminescuera fratele poetului“.

SAPTAMANA FINANCIARA, 4.04.2008