„De mult pe când Dumnezeu făurise întreaga grădină a paradisului suflând viață asupra unui bulgăre de tină, întâiul om își ducea zilele lungi și triste printre florile și păsările care încercau în zadar să-I lumineze istovitoarea singurătate. Și Dumnezeu I-a făcut femeie după chipul și asemănarea lui, ca omul să nu mai fie niciodată singur.”

În serile blânde de toamnă, la marginea mării, șoapte din străvechea poveste îmi picură în sânge. Și odată cu ele, amintiri despre timpurile când eram întâia femeie a lumii venind în calea ta cu comori de iubire care să-ți alunge pentru totdeauna tristețea și singurătatea.

Revăd în amintire grădina paradisului, prea mică pentru a ne cuprinde nemărginita dragoste. Și apoi de-a lungul milioanelor de ani, milioanele de femei în care am venit mereu în calea ta, în calea milioanelor de bărbați, războinici sau tandri, în care te risipiseși.

Îmi amintesc adeseori de toate astea. Și acum știu că dragostea e singurul paradis posibil, singurul paradis din care am fost izgoniți. De aceea, în serile bânde de toamnă la marginea mării, mă doare singurătatea, în coasta din care am fost zămislită.