Motto:

"un lucru e pe deplin al nostru
atunci când e obiect de bucurie pentru noi;
lucrurile care nu ne plac sunt pentru noi o povară,
de care am vrea să scăpăm cât mai repede,
sau nu sunt utile"
'realizarea frumuseții', rabindranath tagore.


Ultimul Capitol. Reveniți la setările din fabrică !

E convenabil să începi o considerare a performărilor
întorcând întrebarea pe toate părțile
și privind credințele proprii ale individului în considerarea realității,
acelea pe care el încearcă să le cauzeze în acelea printre care el se regăsește pe sine.

Intro #0
Pilat L-a întrebat: "Ce este adevărul?" și după ce a pus această întrebare, a ieșit afară.


Nu mai știa să aranjeze cuvintele în minte. Își pierduse capacitatea de a asimila forma literelor, nu le putea sesiza decât culoarea neagră, singura care îi mai rezista simțirilor, singura a cărui maltratare o accepta cu bucurie. Atunci când și-a deschis ușile au ieșit înspre înafara toate mirosurile de putreziciune și de hoit a spațiului ei stătut de atât timp pe întuneric. S-au izbit de lumini, de culori, de mirosuri, de sexualitatea cărnii: a ei, a celeilalte…, de porii unei ei, adânci, sculptați de timp.

Înfiorator amalgam. Prima senzație a fost de ciudă: cum de am lăsat atâtea lucruri să intre în mine fără să mă bucur pe deplin de ele? Apoi mintea i s-a încețoșat, literele s-au deformatat, zidurile au căzut, praf, țăndări, încetul cu încetul, punct cu punct și virgulă cu virgulă; primele i-au ieșit mizeriile: adânci, cumplite, canibalismul instinctelor ei primare, ticăloșia ticăloșiilor, înfruptarea totală a cruzimii, minciunile sfruntate cu care își hrănea interiorul - spațiul ei intim în care oricum nu mai pătrundea nimeni, nici măcar ea însăși…


Marea părtășie în iubire stă într-un punct în echilibru instabil: pe de o parte e albul pur, puterea absolută, miracolul autenticității extinse până la capăt - pe de cealaltă parte e ticăloșia ticăloșiilor, mizeria maximă a canibalismului, omnipotența cruzimii de a îngurgita halcă cu halcă din celălalt, din cealaltă. Între ele două se zbate marea părtășie, dar una e fața iar cealaltă reversul, în oglindă. Credința care mută munții nu crede picturii din oglindă, deși o prea bine vede și-i stă tot timpul reazăm pentru frici. Pe care, cu nebunie-ngrijorată, le ignoră.

Dar dacă reversul e chiar pe dos, și în oglindă-i realizarea frumuseții ? Căci marile extreme stau în același punct: cine e dumnezeu destul să știe, și să-nțeleagă ?

Întrebare: este un singur punct acolo, sau chiar sunt două ?

Paragraf #1
Prudența, cumpătarea, justiția și curajul - virtuțile cardinale (derivând din cuvântul latin ce-nsemna, pentru ei, ele, 'încheietura ușii').

Paragraf #2
Credința, nădejdea și dragostea - virtuțile teologale (ale științei despre dumnezeu).


Completările #3 (ale paragrafului #1)

Prudența

Mi-am construit zidurile cărămidă cu cărămidă. Mi-am îngrijit astfel spațiul meu intim - extins pe dinăuntrul unei case interioare. Mi-am construit zidurile perete cu perete, și la stânga, și la dreapta. Și pe jos și pe sus. Dar mai cu seamă și pe dinaintea mea, și înapoi.

Într-o lume corpuală, mută, nerăbdătoare să-ți muște agresiv trăirile pentru a-ți supraviețui primul, prima… mi-am stăvilit dorințele pe interior. Mi-am crescut copacul (planta) hrănind-ul (hrănind-o) pe ascuns, fără lumina voastră, fără culorile voastre. Mi-am găsit singură cuvintele, mi le-am crescut, mi le-am asumat, le-am dat sensurile trăirilor mele intime, le-am transformat astfel încât să nu mă mai înțeleg decât eu; și asta, doar atunci când îmi sunt pe dinăuntru.

Nu mi-am construit ferestre, asta ca să mă pot proteja mai bine. Doar o mica ușă, ascunsă, izolată, care nici măcar nu se sesizează în zid. Pe care nici eu n-am mai putut s-o deschid. Înăuntru: întuneric și scrâșnirea dinților. Fără să mai văd nimic, ascunsă de voi, protejată de voi, chinuită în mine însămi, m-am pierdut, n-am mai reușit să mă sesizez pe mine însămi. Și mi-au început întrebările, în așteptarea părtășiei care continua să dispară vederii.

Vă spun: fundamentala regulă de introspecție este că răspunsul se găsește în tot acest timp în care tot ceea ce vrei este să îl găsești.

Atunci, în tot acest timp, mi-am realizat frumusețea: "am nevoie de mine ca să supraviețuiesc". Acolo unde voi fi, mi-am zis, va trebui să mă adun. Să mă recuperez pe cât posibil de mult. Să mă strâng în mine și să mă completez. Aș vrea să fiu lângă mine. Să pot sa fiu lângă mine. Ori de câte ori am nevoie. Ar fi trebuit să mă pot atinge. Să-mi simt eu-l în mine, să-l pot studia. Să pot să fac cu el ce vreau. Să-l pot distruge și să rămân singură. Să pot să-mi scot mine-le din mine. Să-l incinerez și să-mi mănânc propria cenușă. Propriile-mi toxine. Și să mă sufle vântul. Fiindcă vântul bate unde vrea. Dar cred că acolo unde sunt eu este posibil să mă găsiți. Sunt în jurul meu, acoperindu-mă, oferindu-mă, protejându-mă pentru a mă putea distruge mai bine. Da. Acolo sunt eu.


Prudent este atunci când știi să-ți pui doar o singură cărămidă mobilă în zid, aceea pe care, când o-ndepărtezi, să-ți cadă toată construcția: fără mare tămbălău, fără să te lovească, fără să deranjeze vecinii, fără să te rănească. Să poți apoi să-ți reziști ție însăți (aproape aceeași de demult), ființa goală, liberă, expusă… și să te-mprăștii cu vântul: subtil, ca un hoț incert.

Prudent este atunci când știi să-ți pui la loc cărămida mobilă, să-ți faci din nou un zid, o casă, reconstruită ca după o tornadă (fie ea și o mică ploicică) - fără să uiți sau să ignori imaginile pe care le-ai surprins în secundele tale de autenticitate din spatele zidurilor. Chiar și pe cele din oglindă.


"Prudența înseamnă simțul practic obișnuit, efortul de a gândi ce faci și care este rezultatul probabil."
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"

Cumpătarea

Nu mă văd în generozitate, ci risipitoare; nu curajoasă, ci fanatică. Morfinomania este buna sau rea?: căci ea mă ajută să-mi pierd controlul casei mele, să-mi rezist dărâmăturilor, dar nu și pe termen lung. La fel și îndrăgostirea: îl face pe om mai bun, dar dacă-l face să se căsătoreasca, l-a buimăcit, habar nu are cu cine s-a căsătorit!… Noroc că la mine nu se pune !!

Iată dar și o lege: să nu exagerez niciodată cu nimic; să fiu ponderată în toate, chiar și în ponderație. Atingeți cumpătarea în însăși folosirea cumpătării !

Puterea de a-mi deschide ochii spre experimentarea propriei mele vieți ca să pot să mă dărui total ție, să mă împărtășesc cu tine, prin tine, pentru mine, asumându-mi-te spre bucuria mea, posedându-te prin libertatea ta totală de a trăi spre experimentarea propriei tale vieți ca să poți să te dărui total mie, să te împărtășești cu mine, prin mine, pentru tine, asumându-mă spre bucuria ta, posedându-mă prin libertatea mea totală de a trăi spre experimentarea propriei mele vieți …

Cumpătare este atunci când ai atins punctul de vârf din triunghiul unei existențe acute (capătul, adică), și-ți clatini goliciunea autenticității în instabilitate, uitându-te și-n jos, și-n sus, și-nainte, și-napoi, găsindu-te exact acolo unde te simți în pierdere de tine. Și apoi să-mi marchez teritoriul, animalic: ca un pipi.

"Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre acele cuvinte care și-a schimbat sensul. Acum înseamnă abstinența. Ea nu însemna abstinența, ci însemna să nu mergi mai departe decât este potrivit."
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"

Justiția

Fericirea mea e un extax … încântata de tine, de tot ceea ce ești, mă atragi, te împărtășesc, vreau să mă primești în toți porii tăi… de unde ai apărut ? Te iubesc, nu te speria, știu ce spun, adică ce simt, adică ce pot, adică eu, ascultă-mă, ascultă-mă, te iubesc, pentru că pot, pentru că pe tine, eu, te iubesc…

Toată rațiunea mea mă oprește, mă împinge departe de mine, dar eu știu mai bine de cine trebuie să ascult, pentru că se face că ascult…, ca în vise, se făcea că tu îmi făceai rău, se făcea că tu erai o ființă foarte dubioasă, de-a dreptul ieșită din diavolesc, ah, femeile, se făcea că te încânta să faci rău, numai un om drăcesc poate simți binele așa, dar se făcea, se făcea că eu nu dădeam crezare lucrurilor acestea, pentru că se făcea că eu mă simțeam bine cu tine, lângă tine, în tine, printre tine… se făcea că eu te ascultam orbește, la orice ai fi zis, că mergeam orbește după tine, oriunde m-ai fi dus, oricât de rău mi-ar fi fost, oricâte pericole aș fi presimțit… simțeam răul, dar știam că acolo, lângă tine, cu tine, nu e decât marele bine, marele meu răspuns la toate rugăciunile mele de împărtășire totală cu și în pace, pacea ta…, e atât de bine lângă tine, nu pot să nu cred/credință/crezare/încredere în tine, nu pot altfel, pentru că așa simt, și corpul meu știe mai bine decât zăpăcitul, haoticul meu creier destructurat, dezamăgit și dezlânat…

Oare am putere să-mi fiu… altminteri nu te merit… cum aș putea să-ți fac rău stând în nesimțirea mea de nezdruncinabilă cărămida, și ne-oferindu-ți-mă… n-aș putea, n-aș putea, în toată devoțiunea mea, te-aș lăsa prea bine să pleci, ca pe altele, te-aș lăsa, cu toată durerea din mine… n-aș putea să nu te merit…

Cum crezi că pot să stau liniștită când ți-am mirosit respirația cu atâta plăcere ?? Cum aș putea să-mi ignor încrâncenarea mâinilor prin firele tale de păr ?? Cum crezi că-mi pot fi indiferente consistența și abisurile porilor tăi, culoarea pielii tale și mișcarea aerului pe care o provoci ?? - de unde îndrăznești să ai îndemânarea de a-mi înclina balanța mea la nefericire și dinspre ce direcție te orbesc simțurile mele ? Unde crezi că-mi înclini Tu balanța mea ? Și unde crezi că pot să înclin Eu balanța ta ?

Ah ! Ce-ai făcut ! După ce mi te-ai dăruit cu atâta completitudine, după ce prima ta întrebare a fost dacă merg până la capăt (ca și prima mea întrebare, de-altfel…), după ce tu, în întregimea ta te-ai purtat exact așa cum asta căutam și așteptam, după ce mi te-ai potrivit ca o cheiță înăuntru, iată, am deschis ușa, mai greu, căci înțepenise în așteptare. Și tu ce-ai făcut ? Ai văzut că se potrivește cheița și ai plecat ! De ce ? De ce te-ai chinuit să deschizi ușa și cum mă-ntrebi tu pe mine dacă merg până la capăt, când Tu ai fost cea care ai plecat ? Și nici măcar n-ai stat să te uiți în spatele ușii deschise. De ce ? De ce ? / nu rupeți florile, copii, ca și ele este vii. /iți cerșesc întoarcerea.

Îmi zdrobesc cuvintele de pereți ! Îmi exorcizez descreiereala din mintea mea !! Consider că ce-a făcut ea este în afara oricărui dumnezeu. Tot ce-a făcut arată o minciună crudă, de o cruzime pe care n-am înțeles-o niciodată, n-o înțeleg, dar iată, iată, există… există o cruzime scop în sine: nu pot să accept, nu pot să asimilez așa ceva… Trag linie și pot să spun: coerența în spatele a tot ce a făcut = cruzime. Pe care n-am vrut s-o văd, de care n-am vrut s-ascult și-am zis: "Nu, nu, nu este așa, este o păcăleală, este o fațetă păcălicioasă, e reversul feței aceleia care este minunată !!". Dar era atât de simplu, era de-a dreptul cruzime, numai eu n-am vrut să văd. Și… și acum trebuie să accept că este. Chit ca nu-nțeleg. Nu-nțeleg.

Ok. Am acceptat să nu ascult de rațiune, pentru că… pentru că știu că lucrurile acestea, sentimentele din marea părtășie sunt în marele echilibru instabil unde pe de o parte este plinătatea purității și pe de cealaltă parte, pe revers, este mizeria cea mai cruntă, cruzimea cea mai mare. Punctul acesta sensibil, echilibrul acesta foarte instabil… Și-atunci când întâlnești, atunci când intri, când atingi, le vezi pe-amândouă, chiar și reversul. Am crezut cu obstinație că reversul e imaginea în oglindă, și am avut credință, am mers după ea… dar realitatea era pe dos… era chiar pe dos… vedeam reversul din oglindă și credeam că acolo este ea… ei bine, nu. Cu adevărat, nu. Cu adevărat m-am înșelat. Nu se explică altfel. Este… trag linie în calm și văd la rece… că… cu-adevărat ceea ce a făcut ea este ceva greșit. Nu este just ! E o păcăleală diabolească.
Doar că… și-n spatele acesteia, din nou, mă regăsesc pe mine...

Îmi forțezi limitele. Nu e just ceea ce faci: mă doare, mereu mă doare, și nu văd în fața mea decât alte noi confuzii ivite din reverberațiile unui creier prea bine ascuns… Nu, răspunsul meu îl știu, l-am aflat, știu bine cine, ce și unde trebuie să-mi fiu… Chiar dacă uit deseori, când vreau să știu, știu…. Poate că e bine să mă destructurezi: de acolo, din moloz, se începe reconstrucția maleabilă a zidurilor… dar poate că nu e just, de vreme ce mă doare… cine știe… știi tu ? Poate da… Poate nu…


Just este atunci când în spatele considerărilor tale petrecute prin înțelegerea minții tale, formatate de experiențele vieții tale, pregătite de învățăturile de selectare ale ochilor minții tale, ți se revelează capacitatea de a te vedea pe tine drept autor de premise, cu proprii, specifice creații. Toate mutante.

"Justiția înseamnă mult mai mult decât ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat pentru tot ce ar trebui să numim 'corectitudine' sau 'dreptate'; ea include cinstea, cedarea reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor…"
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"

Curajul

M-am tot învârtit în jurul interiorului meu. V-am simțit fricile, v-am trăit frustrările, m-au copleșit agresiunile voastre… Am încercat să merg numai pe o singură parte a drumului: "Eu sunt Calea"- spune El. Acolo unde am văzut-o eu, erau numai mirosuri de flori. M-a izbit capacitatea lor de a-și emana senzualitatea… apoi curajul de a merge până la capăt… acolo unde am găsit punctul de întoarcere către un alt drum, o aparentă altă Cale: "Eu sunt Adevărul" - pe care l-am înțeles în rotirea către spurcăciuni, către mirosurile transpirate de muncitori obosiți, mâncare făcută în pripă, doar pentru a umple stomacurile goale de conținut nervos… din nou curajul de a merge până la capăt… acolo unde m-am instalat instabil în punctul de vârf, peste tot în jurul meu abis, neantul propriei mele existențe, durerea de a mă vedea, de a mă simți așa cum sunt, pericolul de a alege confortul alunecării (întotdeauna în jos), dar: "…Viața", căruia am vrut să-i rezist, prin credința mea către tine.

"Curajul implică două forme - curajul care confruntă pericolul și curajul care rezistă în suferință."
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"


Completările #4 (ale paragrafului #2)

Credința și Nădejdea

Ce să fac ? Să strâng din dinți și să încerc să vorbesc ? Vorba trebuie să vină în pace… altfel n-are nici un sens… sunt doar strigăte… "Set my shouts low!" În pace… acolo e bine… dar există și pace de căcat… însă, nu… eu vorbesc de pacea intensă, aceea intensă… și extinsă, cu toate simțurile extinse, cu toate fricile extinse, cu toate bucuriile extinse, cu fericirile întinse la maxim. Și… pace. În jurul lor. Fondul alb al picturii.

Pe ea de ce nu am lăsat-o să intre înăuntrul meu ? De ce mi-e frică de ea? De fapt, de ce mi-e frică ?… fiindcă nu de ea mi-e frică, fiindcă mă simt… fiindcă o simt. Fiindcă am încredere. Fiindcă am credință. Merg după ea… și știu ce fac !!


Astăzi nu contez pentru mine. Nu-mi pasă de mine. Pentru că mă simt tristă și mă simt singură, și ea n-a dat nici un semn de viață… și credința mea se diminuează, oarecum… se diminuează… Mi se pare că nu mai e așa de aproape, mi se pare că nu mai suntem împreună… n-o mai simt lângă mine… Mă gândesc la ce-a zis… Poate că are dreptate. Poate că lucrurile sunt chiar atât de simple. Poate că locul meu nu e acolo.

Acolo sunt doar mici oaze în care te petreci, ca și existența. Pentru a te bucura de tine. Scopul trebuie să fie să te bucuri de tine. Or eu găsesc bucurie în mine în cu totul și cu totul altă parte decât acolo. Acolo, în mijlocul oamenilor, sunt mici părtășii. Mici părtășii care mă enervează pentru că sunt mici și atât de mici și nu le mai suport, de fapt. Și-atunci prefer: fără ele. O aștept pe cea mai mare. Pentru că pe aceea o vreau. P-aia o vreau, na, ce să vă fac !! Și, nu vine…

Am scris în jurnal: "Extraordinară chestie cu timpul acesta… tot trece, tot trece. Eu: sunt absolut aceeași, mai mult sau mai puțin estompată pe ici pe colo, dar nu schimbată. Iată, lucrurile nu s-au schimbat. Sensurile nu s-au găsit, marile trăiri nu s-au trăit, ce câștig pe de-o parte pierd pe de alta și timpul trece.. nu mai e timp… cât să mai aștept ? cât să mai aștept ?… am nădejde, dar nu și credință."

Și este perfect adevărat. N-am credință în marile trăiri. În marea împlinire. În completitudinea unirii. O aștept. Aș vrea să vină. Îmi doresc să vină. Sper… într-un fel… e un fel de nădejde, dar n-am credință. Și ea ce-a spus ? A vorbit despre marea părtășie ? Nu. Niciodată. Dimpotrivă, a vorbit despre micile. Micile, micile, piticile. Or, eu nu sunt pentru micile, piticile. Și-atunci ? Și-atunci, ce să fac ? Să-i demonstrez eu ei că n-are dreptate ? De unde să-mi permit eu să știu că n-are dreptate. Ea are dreptate… așa vede ea lucrurile. Așa sunt lucrurile pentru ea. Pentru mine nu sunt la fel.


Asta e. Sunt tristă. Într-un fel. Într-un fel, în sensul în care sunt din nou tristă. Nu e nimic nou în asta. Nu e nimic care să mă sperie. Ea nu e aici: frustrarea numărul 1. Nu e aici. Dar nu numai că nu e aici. Nici măcar nu o mai simt aici ! Aici, în spațiul comun. N-o mai simt… da, asta ar putea fi pericolul meu că n-o mai simt, ar putea fi grăuntele meu prea mic de credință… Dar… poate că avea dreptate… poate că lucrurile sunt chiar atât de simple… Și-atunci, îi dau drumul, să zboare, să-și zboare drumul ei. Și eu mă uit în spate, mă uit în față, mă uit în spate, mă uit în față, mă uit din nou în spate, mă uit în față, și nu văd nimic de ambele părți. Cum n-am văzut niciodată de altfel. Nu e nimic, nici în spate, nu e nimic, nici în față. Nu e. Iarăși. Iarăși tristețea e-n ochii mei.


Eu știu că omul, cu el însuși, (am învățat, nu?…, cu explicații, cu toate cele, și e una din concluziile care mi-au rămas, și care se mai actualizează, din când în când…, doar când o selectez eu, bineînțeles…), omul cu sine însuși e dezastru. E mizerie mare. Și iarăși, simplu, știu că bucuriile existenței sunt în bucuriile celorlalți. Bucuria existenței unuia există, de fapt, prin celălalt, ceea ce e o formă de părtășie, dar… nu este acea formă de părtășie pe care o caut eu. Căci asta este doar o mică-mică păcăleala, într-un fel. Părtășia cealaltă, dumnezeiască, este prin tine. Este cealaltă (celălalt) prin tine. De fapt, e precum co-există dumnezeu și ne cheamă pe toți să devenim dumnezeu în trăire, în părtășie cu el, prin el, în noi înșine. Nu ne pierdem individualitatea. Nu ne habotnicim la a sluji unui dumnezeu. Ei bine, părtășiile acelea mici, păcălicioase, sunt habotnicii de genul asta: "ah, ce bine mă simt eu că te simți tu bine, și ce bine mă simt în mușchii mei că eu am contribuit la fericirea ta…" ee, asta e formă păcălicioasă de a înțelege un dumnezeu, de a înțelege dumnezeirea. Este exact pe dos. Este fix ce nu trebuia. Părtășia este: Eu, îl trăiesc pe Celălalt, cu el(ea), prin mine, cu mine, pentru noi. Punct. Cam așa ar fi, cred, cam așa. Pornesc de la mine, trec prin celălalt, îl simt, îl înglobez, fără să mi-l aproprii. Fără să-mi devină proprietate. Doar îl înțeleg în completitudine și-l acopăr cu pipăitul, cu simțitul. În complet. Și-apoi, îi retrăiesc existența pe care, prin eforturi proprii, i-am înțeles-o, prin mine. Și pentru mine. Și-atunci, fericirea mea devine, crește, prin capacitatea mea de a-l simți pe celălalt și de a mi-l asuma. Și este fericirea mea, este Eul meu cel care se bucură, cel care trăiește, cel care exaltă de bucurie. Căci, eu, cu porii mei, banali, căci eu, cu porii mei, lipsiți de sens, căci eu, cu porii mei căzuți în neant, înglobați în neant, murdăriți din cap până în picioare de neant, băgați în căcat de tot, acești pori te răsufla pe tine. Te expiră, te inspiră, te inspiră, te expiră. Te pătrund, îți dau sens, te cresc, într-un fel, te adapă, te hrănesc… și-atunci eu mă bucur de mine, mă bucur de porii mei de căcat și sunt plină, plină, plină, plină…. Viața mea este plină pentru că porii aștia sunt plini de Tine… Asta este: marea părtășie în bună credință.

La cât din asta am contribuit eu să nu se-ntâmple ?! Iată, contribui din plin, mă strădui și rațiunea mea își depune toate eforturile să nu se-ntâmple. Și asta am făcut. Am mers după tine. Mi-am renegat tot ce mă ținea departe de tine. Mi-am aruncat la gunoi tot, tot ce mă împingea împotriva împărtășirii cu tine și, cu toate astea, cu toate că s-au întâmplat lucrurile astea, cu toate astea, știu că m-am poticnit. M-am poticnit sistematic. M-am poticnit de mine, m-am lăsat să mă-mpiedic, deși n-am vrut, și m-am poticnit… puțin câte puțin… normal că nu funcționează… ce să funcționeze, am făcut eu ceva să funcționeze ceva ?… N-am făcut nimic… bun. Am făcut să nu funcționeze, asta am făcut… și-acum ce-aștept… cum îndrăznesc și cum pot s-aștept… cum mai pot încă s-aștept să se întoarcă la mine când eu distrug lucrurile… în monstruozitatea mea.

"Un efort moral serios este singurul lucru care te va aduce la punctul de a fi gata să arunci prosopul. Credința în Hristos este singurul lucru care te salvează din disperare când ajungi la punctul acela."
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"


Dragostea

Nu te-am testat niciodată. Ce sa testez ?! propria-mi necredință ? Nu, mersi! Lucrez la ea ca un enoriaș fidel: căci, care este cea dintâi dintre toate poruncile ? -"Să iubești pe dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta și cu toată puterea ta, iată porunca dintâi." (…) "Și Iisus, răspunzând, le-a zis: Aveți credință în dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acesta: , și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va avea."

Marea noastră legătură stă în credința cu care mi te-ai dăruit, în credința cu care eu mi te dărui ție… nimic mai religios decât asta, autentic religios…


Tăinute, în dragoste, stau ambele fațete, ambele răspunsuri: eu cu mine însămi, tu cu tine însăți, o singură formă compusă spre mai mult decât cumulul părților noastre. Împreunate - cele două descompuneri ale părtășiei: neantul gol, și neantul plin, încordarea tuturor porilor… M-am lăsat în iubire, și m-am deschis, și m-am deschis pentru ea, pentru a merge mai departe.

Înăuntru e praf, e dezastru…

Și faptele cărnii îmi sunt cunoscute, și sunt:
- prostituția, dragostea cumpărată și cea vândută, tocmită doar pentru una din părți, fără părtășie, fără a se crea pe sine însăși, fără păsare de dumnezeu intern, în care una/unul este înghițit pentru a fi descompus, pentru ca cealaltă/celălalt să-ți ia părțile detașate și să-și construiască cu ele lumea sa (care nici nu există cu adevărat, măcar!!);
- impuritatea morală dezgustătoare, rana deschisă în interiorul căruia murdăria acționează absorbant: cu cât se adună mai multă cu atât mai mare puterea de a atrage pe altele asemenea, pângărirea insolentă a întregii tale personalități;
- dragostea fățișă pentru răutate, cruzimea ca scop în sine, nerușinarea ostentativă a ticăloșiei;
- idolatria habotnică a slujirii la un dumnezeu extern, sentiment de cățeluș tot timpul cuminte, a cărui răbufnire singulară îți va rămâne în minte ca și ultima experiență din viață;
- magia, vrăjitoria necumpătată a pre-facerii creaționiste, până acolo unde îți etalezi mușchii - singurul etalon vizibil pentru a-ți măsura relația cu oamenii (orizontală pe care o traversezi - nedrept de ironic - fără poticniri);
- dușmăniile, ostilitatea în care pasiunea pentru familiar îți disimulează angoasele existenței până la dependență, aducându-te în starea de urgență pentru care orice alteritate față de tine devine pericolul de combătut până la capăt;
- certurile flecărețe, stăpânite de ideea fixă că trebuie să-ți exprimi cu orice preț părerea personală față de un subiect oarecare;
- gelozia, încrâncenarea de a te simți numai pe tine, în spatele tuturor considerărilor celeilalte, celuilalt, încrâncenare condusă până la maximizarea propriilor tale pofte înspre aberația de a poseda în întregime, și nici măcar nu sesizezi că doar carnalitatea-i ceea ce mai poți asuma;
- maniile, crizele în care te pocnește (ca un pumn ce ți-e aruncat, stupid de brusc, în față) monstruozitatea nefirescului pe care l-ai hrănit pe ascuns, pe care l-ai învățat în timp, cu care ai făcut compromisul coexistenței înspre supraviețuirea ta (cel puțin în supraviețuirea-ți ție însăți);
- ambițiile egoiste, resimțite cu o răsuflare obosită a potolirii, a unei sațietăți grele, din care nu mai poți să te ridici, de la care nu ai primit permisiunea interioară spre înălțarea exaltată a corpului tău subtil;
- dezbinarea dihotomică, drept măsură a propriului ridicol în incapacitatea-ți de-a nu-ți putea mânca semenii dintr-o singură înghițitură;
- sectarismul eretic, prelungirea unei selecții convenabile, ca o masturbare prelungită, cu tine însăți, în care cealaltă, celălalt, este cu totul și cu totul estompat, imposibilitatea de a-ți mai vedea subiectul dragostei tale, o masturbare a cărei moment culminant întârzie să apară, ceea ce te-ntărâtă și mai tare;
- invidia celuilalt născută din propriile-ți toane, îngustimea unei trăiri lipsite de tine însăți, pentru care Viața celuilalt este sursa și forța plinătății goliciunii tale;
- bețiile fără sens, a-sisifice, în care îți cauți lipsa de finalitate fără ca măcar să știi ce cauți, haotic și neîmplinit, neterminat, ființă neplămădită și oarbă de sine, și oarbă de ei;
- orgiile autocentrării pe sine, abuzul gălăgios al eului, alăturarea folosirii de sine cu autofolosirea celorlalți, sperând combinărilor a căror frumusețe, însă, nu ți se-nfățișează, și nu se realizează;
și alte lucruri asemenea.

Și praful miroase a celule sfărâmate din piele de om pierdută pe drum, sburătăcite din profunzimea porilor corpului ei intrat în fericire, și dezastrul întocmește cărămizile spre un nou rost al zidăriei, spre o nouă formă a construcției, înăuntrul căreia să mă regăsesc, fără alt creator, fără altă întrupare, eu cu mine însămi, tu cu tine însăți, mirarea eliberării prin comuniune, prin îngurgitarea reciprocă, prin mestecarea amestecurilor noastre, reconstruindu-ne constant, peren, devenindu-ne visata cetate de nisip mișcător.

Roada duhului, dimpotrivă, este:
- dragostea, care este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, suferă toate, crede toate, nădăjduiește toate, rabdă toate; dragostea care nu piere niciodată: capacitatea de a exterioriza intuiția șmecheră a consecințelor se va sfârși, cuvintele vor înceta să-și mai evidențieze sensurile, conotațiile, premizele obosite ale existenței celorlalți dinaintea noastră , puterea de a ne pune la comun trăirile va avea sfârșit, căci comun-icăm în parte și ne exprimăm în parte, dar când va veni ce este desăvârșit, acest 'în parte' se va de-fini;
- bucuria relegării omului cu dumnezeu, căci prin credința fiecăreia și a fiecăruia din noi în existența lui dumnezeu, îl purtăm pe dumnezeu în noi; participăm, astfel, prin relația noastră personală cu dumnezeu, la pacea, iubirea, adevărul și viața, așa cum le putem noi înțelege;
- pacea implozivă a cunoașterii de sine, a cunoașterii de dumnezeu, tremurul, insesizabil de pe din afară, al emoțiilor pătrunderii Lui în tine, a ta în El, fremătarea unei liniști a cărei greutate nu e menită decât să te mențină mai bine, aici, pe pământ, pentru calmarea unei plutiri deocamdată smintitoare;
- îndelungata, extinsa până la capăt răbdare, în care spațiul se dilatează pentru a face loc resimțirii pătrunzătoare a secundelor;
- amabilitatea plină de delicatețe, măsură a atenției noastre în deschidere către simbolice ferestre, simbolica lumină, picturi ale sensului pe care nu-l putem înțelege;
- facerea de bine, cu generozitate, în surprinderea cu care te răsplătește bucuria inițial pierdută a celei, celuia;
- loialitatea față de încrederea acordată, chiar dacă tu nu crezi, să le crezi lor, cumva;
- blândețea stăpânirii de sine, ocazie de a-ți aparține în întregime, spre propria ta bucurie de tine;
- stăpânirea de sine ca biruință asupra dorinței, ca stăruință asupra credinței.

"Dragostea, în sensul creștin, nu este o emoție. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinței: este acea stare a voinței pe care o avem în mod natural cu privire la noi înșine și pe care trebuie să învățăm să o avem și față de ceilalți."
Clive Staples Lewis - "Creștinismul redus la esențe"


Extro #5

Frustrarea că nu este aici.
Frustrarea așteptării să vină, și, pe măsură ce ea nu, o alung, o alung, o alung, cu atât mai mult cu cât o aștept mai mult.
M-a durut. Au!
Frustrarea că-și bate joc de mine: nu suport că mi-a intrat în toți porii și acum se joacă cu cuțitul în interiorul meu.
Frustrarea că o iubesc foarte mult, de vreme ce nu pot să cred decât că eu sunt de vină cu ceva pentru îndepărtarea ei.
Frustrarea că nu mai are cine să-mi creeze frustrări.

Capitolul 1. Ceremonia mărturisirii păcatelor

Rugăciunea confidențelor (paragraf #6)

Mărturisim că nu este propriu omului să fie perfect, în orice acțiune a lui, că fiecare dintre noi este limitat în capacitățile sale, că nu putem să ieșim cu ușurință din încercările păcatului, pe care-l subînțelegem emoțional sau intelectual, mai ales de fiecare dată când încercăm să fim drepți ori să realizam în aceasta lume, în această conviețuire pe pământ, o dreptate absolută, o oază de părtășie în dumnezeu.

Mărturisim, de aceea, că singurul care poate în mod cu totul justificat să ne respingă este dumnezeu.

Însă, prin credința noastră, dragostea lui dumnezeu lucrează în noi nu prin imputarea ci prin iertarea păcatelor, lucrând, împreuna cu duhul sfințitor, în noi, opera sa de regenerare, de recuperare, de sanctificare, care ne formează ca oameni drepți, adică perfecți, atunci când va fi dusă până la capăt.

Recunoaștem că nu suntem încă drepți, ci doar cei care trebuie să fim îndreptățiți.

Ne mărturisim, de aceea, păcatele, pentru a primi iertarea și a ne aduce la starea de a putea primi harul lui dumnezeu prin împărtășire.


Penultimul capitol. Capitolul 2.

Mântuirea (paragraf #7 - număr fatidic)

Încerca să scape de ea însăși. De aici începea întotdeauna. Mergea încet, cerându-i mai întâi mișcare piciorului ei stâng, apoi celui drept. Urmau mâinile, una după alta, și mirarea de a descoperi că nu sunt mai mult decât două. Scormonea printre frunze, mirosea copacii, își deschidea ochii pentru a primi lumina soarelui, se rostogolea pe spate atunci când găsea o bucată de pământ proaspăt afânat, și din nou o mira micimea dimensiunilor ei…

Neputând să scape de ea însăși, își simțea animalitatea prin pori în fiecare zi.


Searching for my self

I pledge for you will be
The vigil of my inner thoughts,

And doing so,
You'll let my fears go,
You'll ease my body bow,
You'll set my shouts low
And stop the other feeling sorrow for borrowing a love that's not to borow…

I pledge for you will be
The vigil of my inner soughts.



"Ei nu știu că înclinările naturii umane sunt mai diferite decât își închipuie ei. Nu vor să știe pentru că le este mai ușor să se indigneze decât să gândească. Ei fac elogiul purității fără să știe câte lucruri tulburi conține puritatea."
Marguerite Yorcenar - "Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică"