SUNET DE VIOARA - RATACITA CLIPEI

[…]
Ajunsa la ferma, am inteles ca nu mai e o simpla gluma a unui om inca tanar, plin de viata, ambitios, mereu aflat pe cele mai inalte culmi. Se adunasera toti vecinii sa ne prezinte condoleante. Era intr-adevar unul dintre cei mai iubiti oameni din oras. De la ferma, cu siguranta. Fragmente din trecut imi treceau acum prin gand. Imi aminteam ca printr-o negura o conversatie mai veche avuta cu el. Imi spunea el atunci ca daca ar muri toti s-ar aduna sa-si creada ochilor, apoi s-ar imprastia pe la casele lor, pentru a inchina un pahar de vin in cinstea mortii sale. Nu s-a intamplat intocmai. Cei mai multi vecini, care aveau pe cine sa lase acasa, au ramas la priveghi.
Pe mine nu m-au lasat sa-l vad. Mi-au spus ca este mai bine sa raman cu imaginea lui din timpul vietii in minte, cu acele trasaturi aproape perfecte, cu acei ochi negri, adanciti in planurile sale marete. Dar mai presus de toate, cu acel zambet specific, bland si totodata protector. Nu cu un chip inert, desfigurat. Nu am insistat. Nu doream nici eu sa vad un simplu trup, lipsit de expresie. Gandeam eu ca o data cu sufletul au disparut si acele trasaturi fermecatoare. Ma incalzea ideea ca inainte de a muri si-a implinit visul. Eram sigura ca nu ar fi putut sa se odihneasca daca nu ar fi lasat ceva in urma.
Caii priveau si ei nedumeriti la casa rece in care se adunasera intreaga regiune. Mi-am oprit privirea asupra cailor. Pastrau ceva tainic in nechezatul lor. Unul dintre ei, un cal impunator, cu o coama cum rar poti intalni, cu ochii stralucitori – parca erau stelele din noaptea precedenta, stele cu care ne jucaseram eu si Vali, s-a apropiat de mine si si-a plecat capul in semn de intelegere si impartasire a regretului. Avea sa umple golul creat in sufletul meu. Sau cel putin sa-l compenseze. L-am numit Tino. Era in memoria lui Vali, un fel de alint pentru acesta. Un nume care sa-mi aminteasca mereu de omul din viata mea.
M-am intors in casa, loc in care suferinta plutea printre expresii schimonosite. Uram lacrimile vecinilor. Uram privirile lor care ma compatimeau. De data aceasta am insistat sa-l vad. Era dorinta cea mai coplesitoare. Aceea de ai spune ca Tino ma va ocroti asa cum a facut-o el. Ca il voi lasa eu s-o faca. Am obtinut ceea ce vroiam fara impotriviri. Eram prea hotarata pentru ca cineva sa indrazneasca sa ma impiedice sa-l vad. M-a inspaimantat acel chip. Lipsit de expresie, nu avea nimic, nimic din ceea ce ma cucerea, nimic care sa imi capteze privirea. M-am stapanit si am incercat sa privesc dincolo de moarte. Era fericit? M-am apropiat de el si i-am soptit hotararea pe care o luasem. Tino avea sa devina locul numarul unu la toate concursurile nationale. Gandeam mai departe. La toate concursurile regionale, tot ce se putea castiga pe continent.
Coplesita de o ploaie de lacrimi, insangerata, cu o rana care nu avea sa se inchida, am iesit din nou afara. M-am asezat pe scari, incercand sa ma stapanesc. In acel moment s-a apropiat de mine o femeie inalta, cu parul voluminos, plin de stralucire, fluturand in vantul care tocmai se pornise. Mi se parea uratica. Intuiam ca este din cauza doliului. Avea o fata obosita si trista. Totusi era mai frumoasa decat tinerele care incercau sa-l seduca pe Vali. S-a asezat langa mine. Iar batista a intins-o spre mana mea plansa cu o privire sfasiata. Parea rece, poate mai inerta decat chipul lui Vali, acel chip care persista in gand. Vrand parca sa aline durerea a incercat sa ma consoleze, insa a izbucnit intr-un plans tragic, nemilos. Nu am cerut explicatii. Nu aveam de ce sa le cer. Iar ea, nu mi le-a dat. S-a ridicat, si-a sters lacrimile cu niste maini ostenite, apoi a intrat din nou in casa.
Ramasa singura am inceput sa ma joc cu batista. Am observat un miros deloc necunoscut. Mi-am amintit. Era mirosul unui parfum pe care l-am simtit si in preajma lui Vali. Cine era ea?
[…]