Totul era intunecat in mintea mea ca o noapte neagra fara luna. In furtuna gandurilor, speranta inca mai traia, usoara ca un fulg ramas intr-un cuib pustiu, la orice adiere aflandu-se in pericol sa-si ia zborul, cum o frunza isi ia adio de la creanga sa. Viata nu atrna decat de un fir de ata, iar speranta e ceea ce o mai tine. Viata nu e decat o pagina din cartea lumii. El e o singura piesa din puzzle-ul timpului. Noi, oamenii, suntem obisnuiti sa ni se spuna ca suntem centrul universului. Poate pentru iubirea noastra, dar pentru univers nu suntem decat simpli oameni, si vom muri ca simpli oameni. Putini sunt cei care reusesc sa iasa din necunoscut. Insa, chiar daca sntm simpli oameni, suntem o adevarata ``comoara``. Nimeni nu banuieste ce se poate ascunde in sufletul semenului sau.
Insa omul, faptura creata din tarana, nestemata pierduta in marea suspinelor, poate aduce viata, tristete, fericire. Nu toti oamenii sunt la fel: exista oameni buni, oameni rai, falsi, mincinosi, sinceri...Dar orice om are o inima. Si inima omului poate vedea dincolo de aparente si vorbe, poate avea sentimente. Insa, sentimentul se poate naste din nimic, dar se poate si preface in nimic daca nu exista vise si speranta. Speranta e precum un fluture in mana unui copil, o petala de trandafir, udata de roua, plutind pe o mare insangerata, un fulg gingas de zapada care la o simpla atingere se topeste, un vis frumos ce in zori se pierde. Daca omul ar iubi cu tot sufletul sau si cu toata fiinta sa, atunci speranta n-ar muri si ar trai cu adevarat fiecare clipa: o clipa din viata, o mangaiere cereasca...
Viata omului este o meditatie spre ideal, o metamorfoza continua. Cum paianjenul isi tese panza sa, care se rupe la o simpla atingere, asa si omul isi tese panza viselor continuu ca o furnica care se trudeste sa care ceva mai greu decat ea. Omul nu este decat o farama de tarana, o picatura de apa din ocean, o simpla ``marioneta`` ce-si joaca rolul dictat de destin. Destinul e insasi viata, care aduce nenumarate surprize. Ce cuvant frumos ``DESTIN``...Pare a fi desprins din floarea vietii, hranita cu seva gandirii. Destinul e o parte din noi, din fiecare persoana....
O fiinta nu poate trai fara rasuflarea de foc a iubirii. Daca n-ar fi iubire n-ar exista viata. Am fost creati din iubire si in iubire trebuie sa traim. Dar iubirea de multe ori nu aduce bucurie, ci chiar cea mai mare suferinta. Insa, totul e posibil cand exista iubire. Atunci cand cineva iubeste simte cum totul e al lui, aude cantecul iubirii, povestea ei inganata de mii de frunze de stejar, acolo unde ea clocoteste de viata, in salbaticia pura a spiritului, in inima. Dragostea e capabila de cel mai inalt scrificiu -moartea- si toutsi continua sa spuna NU legii naturii, si chiar o face, intotdeauna!
In imensitatea cerului, doua suflete respira...rasuflarea vantului, sarutul pamantului, suieratul codrilor, tanguirea marilor si trilul privighetorilor, zbuciumul trairii, roadele iubirii~!
In fond ce e omul? E o poezie a naturii, o raza de lumina in univers, e cantecul vietii, e rodul iubirii frematatoare. Iubirea e insasi piatra de postament a existentei, e muzica sufletului.
Sa iubesti inseamna sa simti, sa crezi, sa visezi....sa devii avatarul tau!
Iubirea inseamna creatie. Din iubire Dumnezeu a luat in maini lut si l-a framantat, sufland peste el viata si i-a dat in stapanire pamantul ca sa creasca si sa se inmulteasca; din iubire omul isi sacrifica viata pentru ceva, pentru un ideal poate, pentru speranta de mai bine. Iubirea nu e decat o cale spre drumul atingerii idealului. Care ar fi acest ideal? Intai trebuie sa parcurgem acest drum pentru ca la sfarsit sa ajungem de unde am inceput si sa recunoastem locul pentru inatia oara. Sa redevenim copii, sa visam, sa renastem din proprie cenusa ca o pasare Phoenix, sa lasam deschisa o portita catre inima noastra. Dragostea nu face altceva decat sa intre pe aceasta portita si sa insufleteasca celelalte sentimente cu o vigoare noua, dandu-ne speranta. Un om se inalta precum un fulger stors in imensitatea cerului.