(capitolul 1)
Veche zăpadă; veche tină albă răsărită peste acoperișuri, în
liniște. O frumusețe înfiorătoare domnește pe străzile de piatră ale
orașului. Și zilele trec ca niște avioane de hârtie fisurând aerul;
gloduri uscate în trupul pădurii, urme de șenile dintr-o parte în
cealaltă, peste tot cerul.
Ceea ce rămâne în urma ta îți pomenește numele și gândurile
nu-ți folosesc la nimic bun. Ești putred. Putred vreasc. Născândute
om înseamnă că ai acceptat să fi călător. Călătorești pe jos, cu
mașina, trenul, tramvaiul, vaporul, avionul, metroul, autobuzul,
gândul; nu ajungi nicăieri. Călătoria nu te duce nicăieri. Nu devii
mai sfânt, nu primești mai mult!
Această zăpadă fără trup ce cade în flori și adâncuri, peste
cumpăna de fântână lăsată timpului, în mijloc de câmp, dorește să
șteargă fiecare urmă de lovitură, fiecare pasăre lovită ce nu știm
când și dacă totuși ea a zburat deasupra noastră, în terminalele
(pământului!) de deasupra străzii…
Zâmbind cu oamenii necunoscuți fără ca unul din noi să
cunoaștem motivul, m-am plictisit să mai caut răspunsuri;
insuficiente brațe ce rup hainele iernii, mânjesc aerul cu parfum,
strivesc iarba primăverii și își omoară urmele măturând scamele
căzute de pe ei.
Am uitat să ne plictisim, ne mișcăm degetele tot timpul
anului, atingem metalele, fiecare bucată de metal mai ales atunci
când este ceață și vaporii de apă fac senzațiile să fie scurte,
alunecoase iar fierul o ființă taciturnă.
Mă uit din camera luminată electric către noaptea de dincolo
de fereastră, unde alte lumini mă privesc fără ca eu să văd;
dimineața acolo, nu este nici o așezare, nu a fost niciodată.
Zadarnice adevăruri. Jaluzelele bat în ferestre, ninge cred ori
păsările au început să zboare în negura nopții, împiedicându-se de
sârmele stâlpilor! Ceva indescifrabil. Aripile li se vor despărții în
curând de trup, într-un timp indecis, vuind ca într-o gară plină cu
statui goale; apoi căzute în sângele ierbii, alături de ele așteptând
sufletul se vor întreba:
- Ce sunt? și-o parte, partea ce în timpul mișcării s-a lăsat
ninsă le adoarme încet în valuri de plante șerpuitoare.
Gutuiele cad în noroiul din curte, un noroi de zăpadă
putredă și din oraș fumul mestecenilor arși ne fac să credem că
trăim într-o eră a nopții. Ninge. Încet. Sec, fără candoare. Au
murit. Se aud iarăși sunetele lemnului bătând în fereastră, vântul
chinuie aceste cadavre seculare împunse cu metal, vopsite,
întotdeauna martore involuntare la forfota din camera și liniștea
orașului.
Nu știu de ce rămân în zăpadă pașii celor ce o calcă. O fii
zăpada sătulă, prea slabă ori noi cei din oraș atât de păcătoși? Am
spus oraș la această adunătură de beton! Și ce e în fond un oraș?
Un oraș are străzi, parcuri, cafenele, cinematografe... etc. Un oraș
are oameni! Orașul e mare, mult mai mare decât suntem noi toți.
Orașul are o istorie, un conducător, orașul!
Locuim într-un oraș abandonat! O sută de trupuri cu tot
atâtea suflete în ele! Îți este frică să ieși în stradă, te-ai risipi în
această liniște nemărginită! Te-ai evapora dacă din primele tale
zile ai ieși afară și-ai da cu ochii de atâtea fotografii din care cei
necunoscuți te privesc ca un obiect. Ai alerga ca un nebun și ai
înebunii când peste tot în jurul tău, pe toate străzile și pe toți
stâlpii, pereții, milioane de fotografiați îți crează impresia unui
cânt, ale unor vociferări neâncarnate, străzile fără nume, numele
tău fără valoare, copacii învăluiți în tăcere și astfel ai să cazi pe
una din străzile orașului! Nu știu unde e aceast oraș!
În fereastră se aud pocnete de stropi. Scurte lovituri. Nu, nu
plouă. Ceva venind din acest beton al orașului se sfâșie, vântul și
frigul! Se aude, e adevărat un blues stins, o stare de melancolie,
cearceafuri albe și cafenele necunoscute. Sunt singurul care a mai
rămas în oraș! Au plecat în timpul nopții. Mă trezisem într-o
dimineață în camera mea din această lume și odată ieșit în stradă
am simțit că mi rup brațele, pluteam, și ore întregi, apoi luni, zi de
zi am alergat, am căutat; sinistră glumă! Să te culci seara într-un
oraș enorm, de-a dreptul monstru și să te trezești apoi singur și
totul e împotriva rațiunii! Ai spune:
- Aici m-am născut! Aparțin acestui oraș, acestor străzi, am
prieteni aici, și totuși, totul arată ca și când niciodată nimic din ce a
avut legătură cu tine nu a existat. Nici un semn. Ai existat singur!
Au plecat, asta e realitatea, au lăsat totul de-a gata!
Autovehiculele, magazinele, spitalele, cratițele, cănile, unele
locuințe au avut până și aragazele pornite, luminile nestinse,
semafoarele repetându-și ciclul...
Într-o zi au venit niște oameni! Nu știu de unde. Nu m-au
întrebat unde sunt locuitorii iar eu nu am avut ocazia să le
vorbesc. Nu s-a făcut nici o investigație, la televizor nu s-a spus
nimic, lumea continuă să existe într-o îndepărtare, n-aș putea
spune în ce direcție, după ce deal ori timpul s-a stricat și suntem
singurii și privim din cușca noastră adevărata lume pe care nu o
vedem! Mi se închid pleoapele, peste oraș plutește somnul, umbra
celor plecați deasupra zăpezilor!
În intersecțiile orașului auzi câteodată claxoanele mașinilor
și pași grăbiți, semafoarele își schimbă culorile în mod normal, iar
tu te oprești, culoarea pentru pietoni fiind poate roșie... O clipă
stai. Rămâi pe loc. Din instinct. Dar ai întors capul simțind că din
mulțimea din spatele tău ceva îți căuta trupul. Nimeni. Nici un
sunet. Îți ridici piciorul drept și calci pe asfalt. Apoi stângul și
dreptul și iarăși stângul și din nou dreptul. În mijlocul trecerii de
pietoni auzi claxonând o mașină, te uiți spre ea oprindu-te să nu fi
lovit, culoarea s-a făcut roșie în tot acest timp; cumva te ferești, ea
trece, răsufli ușurat, trăiești încă, te asiguri și treci dincolo. Și s-a
făcut liniște. Nimeni. Doar zăpadă. Încă sub tremurul mușchilor
și-al adrenalinei rămâi pe loc, amintindu-ți încet de cealaltă față a
realității! Nu ai plecat spre un loc anume, orașul există doar
pentru că are clădiri din beton armat, sticlă groasă în ferestre,
acolo unde există o casă s-ar putea ridica un monstru în care s-au
încătușat vieți! Nu mai auzi nimic, te cuprind valuri de tristețe.
Știu, și e doar începutul unei mari cunoașteri, știu că de la o zi la
alta ne întărim, învățăm cum să trăim. Ce-are a face? E trist! E trist
că toată viața învățăm! Și dacă toată viața învățăm înseamnă că neam
pregătit pentru ce? Într-o zi murim! Însă [eu] mi-e deajuns să
privesc viața la modul realist – realitatea pe care o văd, o concep
eu însumi - , să simt că am o inimă, doi ochi, două mâini, două
picioare și numai un suflet; pot alerga, pot face dragoste, pot simte
ceva, pot gândii, pot minții, pot învăța, pot! Și când le fac tocmai
atunci se găsește să treacă timpul cum până atunci nu trecuse!
Tocmai atunci! Tocmai...
Ai vrea să pleci din oraș dacă ai mai avea puterea să crezi că
în următorul va fii existând cu adevărat ceva!
Intri într-o cafenea, ocupi un loc, oricare îl vrei tu și după ce
ai stat îndeajuns de mult ca șă ți se ia comanda, te ridici, ți-o
prepari singur, îți pui muzica dorită, sorbi din cafea cu frig și
înghesuială! Observi după o vreme pe ceilalți că stau nepăsători în
jurul tău într-o liniște creată de viața obiectelor, scaunul pocnește,
încet s-a dezlipit un afiș și-a căzut, clipești, apuci ceașca de cafea,
aprinzi o țigară, eliberezi fumul, plămânii ți se dilată apoi se
strâng să te sugrume și fumul, această ființă inconștientă de
existența sa se duce undeva sus, și treptat – chiar de-ai privi n-ai
știi când – se împreună cu cealaltă, aerul...
Din politețe atragi atenția proprietarului că i-a căzut un afiș
și că este păcat Domnule să fie călcată în picioare această minunată
femeie din această hârtie îngălbenită, dar el nu-ți răspunde își
continuă munca, nefăcând nimic, fiind doar acolo unde trebuie să
fie. Ridici tu afișul, cauți prin buzunare ceva de lipit, suflii în cele
din urmă pe sticla groasă a ferestrei, așezi fotografia lăsând între
ea și sticlă ca dovadă a existenței o mică suflare, un mic abur.
Cauți bani să plătești și nu ai cu ce. Are să vină poliția să te
închidă, ești un bastard, un nespălat, un nimeni! Îți ceri
transpirând scuze, promiți că te întorci cu bani, bani adevărați,
începi să plângi, ți-e frică să fi luat la întrebări, ți-e frică de oameni
și mai întâi de tine. Ieșit afară te lași dus de valul mulțimii. Te
simți mai bine. În gloată e bine. Ai siguranță. Până să ajungă
gloanțele la tine, sunt alții, cei dinspre margini, au să cadă ei întâi,
timp în care ai un moment să te ascunzi, să deschizi o ușă!
Oamenii au intrat într-un magazin, te rătăcești în oameni, mai dai
peste cîte-un manechin răstunându-l, mai că ți-au dat iară
lacrimile atât de mult îți pare de rău, ceri scuzele cuvenite, intri
într-un raion nou și te întorci cu jumătatea trupului să-i mai spui
ceva. Te privește și te ascultă fără să facă un gest, intri în panică,
ăștia nu sunt oameni, îs manechini, răstorni rafturi, îți pui mâinile
în cap, clădirea e rece, cald simți pe obraz în șanțurile lacrimilor,
genunchii dor, îi înțeapă betonul de jos, frigul...
Nu mai găsești ieșirea, te strâng pereții ca o stâncă, ești
terminat, închizi ochii, poate o să le vină mintea la cap și vor înceta
să se mai joace atâta! Ce-au băut? În sfârșit: deschizi amândoi ochii
ignorându-i, cauți o ușă pe lângă care treci de zeci de ori. Chemi
liftul. Cobori în adâncul lui, spre nivelul pământului înghețat și ți
se pare interminabilă coborârea, ești convins că ușile odată
deschise te vor aduce în afara orașului pe câmp.
Ai ajuns în stradă, pășind în zăpadă, unde mai mergi? La
locul cunoscut saluți omul care ți-a devenit obișnuit, altădată
zilnic la fiecare trecere a ta, el privea în gol către podurile de peste
apă. Ai dorii să-i povestești despre pățania ta măcar un sfert însă
ți-e teamă să nu-l găsesti indiferent, poate rostindu-i doar un
cuvânt acel carne și os se va face umbră apoi se va prăbușii ca o
clădire în bucăți mici de gheață. Þi-e frică că o să fi nevoit a-l reface
din miliarde de celule, că se va ridica zăpada înroșită de sânge
împotriva ta, te va obliga să-i cureți nevinovăția pătată de sânge,
să-l pui în ceva, să i-l torni înapoi în trup, să-i suflii în nări viață
din viața ta, manechinului!
Sub acoperișurile, toate acoperișurile orașului domnește
imortalitatea materiei, nu răsuflarea, nu clocotitoarele voci!
Scorburi negre se ascund în copaci, iarba, de-un verde deschis,
cerul cu zdrențele sale, piatra dură și grea, apa lichidă, ochi lichid
bun de băut și reflectorizant, oglindă, platanii, salcâmii, teii, merii,
cireșii, castanii – toate așa s-au născut, cu semne, cu gânduri –
dintr-o dată! Fără trecut!
Realitatea este alta decât aceasta pe care ne-au dat-o să o
învățăm în cărțile lumii! Dargostea este un refugiu pe întreaga
durată a destinului, zidit cu nisip din măsura timpului! Iubirea e
visul fiecăruia când acesta doarme. N-am înțeles nimic, ne-am
resemnat fără a cunoaște în fața cui cedăm! Noaptea și ziua or fi
ceva, sigur perdele ce sunt lăsate și ridicate de mâna cuiva, peste
cușca noastră!
Eu? Să merg unde? Ce sunt eu? Valuri de zăpadă nouă vor
să îngroape orașul, să-i stingă lumina, să-i astupe străzile, să ne
optureze astfel vederea spre orizont, locul unde credem că există o
altfel de viață! Am văzut astăzi fețele câtorva trecători luptând cu
zăpada; le-am văzut fețele albicioase lipsite de cute, aș putea
spune moarte, pești cu branhiile cleioase, emanând stricăciune,
evaporare, tăcere, frig! Le-am văzut îmbrăcămintea jupuită de frig,
degetele degerate cum căutau căldura, buze vineții, ochi aplecați!
Apoi nimic între timpul acesta și cel viitor! De vină sunt ochii.
Ochii aceștia ce ne mint din politețe, arătându-ne viața cum ne-am
dorit-o!
- Ce-ar fi să închidem ochii, fereastra, ușa și cufundându-ne
în locul cel mai moale al patului să devenim timp, un virus
sălășluind în interiorul oaselor și-al cărnii, să ne topim în roțile
enorme ale viitoarelor timpuri?!... Ochii nu mai ascultă precum un
animal scăpat de robie, și niciodată ochii nu s-au simțit mai liberi
ca acum, acum când în interiorul tău de clepsidră toate se
împreună fărâmițânduți-se pielea de pe degete și buze, ochii o
clipă rostesc ceva, către orizont...
Zăpada va umple pământul! Gropile făcute gândva de pași,
va șterge urma trecerii, urma fiecărui gând avut și undeva, într-o
clădire pe pereții căreia se lipesc afișele vei putea să citești iar de
nu va fi nimic de citit, ai să înțelegi fără puterea ochilor
profunzimea liniștii acestui oraș. Te va ninge cu liniște, vei căuta
oameni, ochii ți se vor cere îndărăt, vei da socoteală și golul rămas
va crea eu-l tău într-o latură, vei da, o este adevărat, vei da
socoteală pentru fiecare zi a ochilor orbi tu o păpușă udă, a
nimănui, pierdută! Pierdută pe stradă, sub frig!
Fotografiat, scris cu cerneală, dânduți-se un act de identitate
cu toate că rămâi anonim, cu toate că rătăcești fără voie din brațe
în brațe ca un copil până la somn, cu toate că în degradarea ta te
îndrăgostești de frumusețea corpului, îmbătrânești, nu mai e nimic
în fizicul tău, nimic fraged, psihic rămâi tânăr! Același. Tinerii te
vor percepe bătrân, resemnându-te o vei căuta să-ți amesteci
dragostea cu a ei, dragostea trăită, reamestecată, of, eram ca ei, ei
vor fi ca noi, noi n-am știut că vom fi ca noi, ei nu vor afla
deocamdată!
Atunci doare profund! Formele tale, buzele... cum naiba pot
să îmbătrânescă?
Ce-a mai frumoasă carte pe care ai citit-o, ce-a mai frumoasă
dimineață, cel mai frumos iubit, cel mai profund zâmbet; se fac
uitare! Pajiștea pe care ai călcat într-o zi, undeva în afara orașelor,
din acel loc din care ai privit în depărtare ascultând vântul,
privind soarele, florile, căutând mirosul ierbii, dându-ți părul din
găurile pe care le stăpânise-ră odată ochii, răsuflii ușor, totul este
relativ, se întâmplă să simți ceva astăzi, mâine mai mult decât ieri!
Singurul lucru care se repetă în viețile noastre, sub cer și soare este
simțul! Mă gândesc la viitor, timpul pe care-l trăiești fără mine,
acum! Acum, în acest moment, chiar acum, acum când respiri Tu!
Unde-s eu? Un nerv, o stare, o hârtie a nimănui, o flacără?!...
Ciudată această stare de delăsare și respingere! Parcă sunt o
parte a unui monument din vârful unui obiect fără formă! Caut să
văd dacă îmi spui ceva, ceva ce să nu moară, ceva, ceva să rămână!
Să înțelegi în acea clipă a ultimei, în ce-a din urmă clipă mai mult
decât în zece ani! Mai mult decât în toată viața! Mai mult decât
viața! Mai mult decât Universul! Mai mult decât noi! Mai mult!
Mult! Mult mai mult! Mai mult! Și mai mult! Și, și mai mult!
Și astfel – fără cuvinte – o durere se lasă pe mine, înțeleg! În
jurul pământului plutește un fel de lacrimă!

(sf. cap.1)