Mă-ndreptam spre casă. Era trecut de miezul nopții și eram singură în mașină. Mergeam cu viteză constantă, nu prea mare, pentru a mă putea bucura de noaptea frumoasă, cu lună plină, de șoseaua încă udă după ploaia scuturată de norii rătăciți deasupra Capitalei și pe care se culcaseră toate felinarele aprinse la apusul soarelui, toate firmele luminoase obosite de viermuiala de peste zi. Îmi revenea obsedant în minte cântecul lui Julio Iglesias, „La carreterra” și simțeam că zgomotul făcut de pneuri pe asfalt mă inunda și mă anunța că am pornit cu adevărat pe drumul către CASÃ, către El, cel pe care-l căutam dintotdeauna și la care visam și cu ochii deschiși, ochi gata să verse lacrimi pentru a potoli văpaia disperării din privire...
Atunci am simțit fumul... Fumul de la o țigară fină. Fum ce mă-nvăluia, umplând interiorul mașinii care avea geamurile închise... Nu era singura ciudățenie de care avusesem parte, așa că nu mi-am făcut nici o grijă. Eram totuși intrigată că nu știam de unde venea.

Fiind week-end, la ora aceea erau destul de multe mașini pe străzile orașului. Ce remarcasem însă, este că majoritatea erau mașini de lux, curate, chiar strălucitoare, pregătite parcă special pentru distracție, și nu orice fel de distracție!!!
Atentă acum la cine trece pe lângă mine, am observat o mașină foarte frumoasă, neagră, care după ce a mers o perioadă în spatele meu, m-a depășit prin dreapta, eu fiind pe banda din mijloc, după care a mers un timp în paralel cu mine. Simțeam că în mașină era o singură persoană, un bărbat tânăr, care încerca să mă facă să întorc capul. Apoi a rămas în urmă, a trecut pe banda din stânga mea și a procedat la fel. Pentru a-mi atrage atenția, a mai făcut de câteva ori aceleași manevre. Era ca un joc în care parcă ne încercam puterile. La un moment dat, când era în partea dreaptă a mea, m-am hotărât să-l privesc, tocmai pentru a-i demonstra dezinteresul meu pentru acest joc. Atunci mi-a zâmbit, deloc triumfător, și mi-a arătat țigara din mâna stângă, țigară fumată până aproape de filtru. A avut apoi un gest care sugera o invitație, eu i-am răspuns negativ prin mișcarea ușoară a capului, el m-a salutat, parcă respectându-mi hotărârea, a accelerat și a dispărut la prima intersecție.
Știa ce caut, iar eu știam că nu este el.

Așa am înțeles că în drumul nostru către iubire, răscrucile sunt încercări și renunțări, sunt trepte care urcă sau coboară după cum noi suntem sau nu în stare să vedem încotro este lumina.
În cele 6-7 minute cât a fumat țigara, timp care cu siguranță era altul în spațiul în care intrasem noi, am reușit să ne legăm pentru totdeauna prin fuiorul tors din fum.
A fost precum floarea de nuc care se naște la miezul nopții, anunțând sărbătoarea, te-ncântă câteva ore, după care dispare lăsându-ți un gol nesfârșit cât să-ncapă speranța că la anul vei găsi puterea s-o păstrezi proaspăt înflorită...
Fără să te gândești că de fapt, odată văzută deschizându-se, s-a pogorât asupra ta pentru totdeauna...
Fără să te gândești că ce cauți tu este înainte, nu înapoi...