Vară. Dimineți frumoase, strălucitor de frumoase.
Fereastra de la dormitorul Didițichii și al lui unchiu’ Nicu cu geamurile așa de curate încât uitai de ele până le simțeai oprindu-te să-ți bagi nasul mai mult decât iți fierbe oala!!! Cu toate acestea, nici măcar ele nu reușeau să oprească Spicul de Grâu, mai curios decât vântul însuși, să privească cu aceeași mirare repetabila poveste a dimineților frumoase...
- Bună dimineața, Dimineața mea! îi susura unchiul meu telefonistei, în zilele în care-și timitea nevasta, adică pe Didițica - minunata mea mătușă, la oraș cu treburi.
Era într-adevăr o dimineață care anunța una din acele zile interesante!!!
Știam ce va urma!
Puțin înainte de prânz apărea Dimineața unchiului meu, întotdeauna tânără, frumoasă și cu un păr lung și negru ca noaptea.
Intrau în odăiță și încuiau ușa. Masa era deja aranjată de veșnicul tânăr îndrăgostit ca pentru cea mai mare sărbătoare a anului. Nu lipseau florile, măncărurile și băuturile fine. În odăiță era un dulap foarte frumos care avea, spre marea mea satisfacție, o oglindă imensă. Și mai era și ușa care dădea în dormitor. Parcă special pentru mine rămânea mereu deschisă...
Și acum mi se pare teribil de curios cum, nici bunica, cea care se ocupa, pot spune chiar că dirija modul în care sunt educată, nici unchiul Nicu care cu siguranță m-a văzut urmărindu-l, NIMENI nu-mi dădea atenție. Ca și cum aș fi fost invizibilă! Și nu eram... Cu toate că de-abia ajungeam la geam, urcată fiind pe un scaun, eram în dreptul ferestrei de la sufrageria bunicii, aproape de șosea și nu numai atât: aveam totuși aproape șapte ani și, în toamna aceea, chiar urma să merg la școală!!!
Nasul care se strivea de geamul dormitorului era al meu, iar oglinda care apărea în rama ușii era cea din „Albă ca Zăpada”.
Nu trebuia decât s-o întreb:
- Ce înseamnă să fii îndrăgostit?
Și oglinda îmi arăta:
Înseamnă să aduni tot ce e mai bun pe lume pentru iubita ta, să te bucuri, să vorbești, să râzi, să mănânci, să bei privind-o în ochii măriți de-atâta dorință, să o așezi pe pat, s-o mângâi peste tot, s-o săruți parcă topindu-te de căldură și iar s-o mângâi și iar s-o săruți printre înghițiturile de licori colorate în care s-au înghesuit toate steluțele din Pomul de Crăciun și-apoi s-o conduci afară, să-i săruți mâinile promițându-i că se va face dimineață numai când îi vei auzi vocea.
Și atât!
Eh! Trebuie să fie foarte frumos să fii îndrăgostit, gândeam eu.
Spre seară, când se întorcea mătușa mea totul era perfect.
NIMENI nu văzuse nimic. De fapt chiar nu se întâmplase nimic!
Era doar încercarea amurgului (Unchiu’ Nicu avea cam 60 de ani) de a se bucura de răsărit (Dimineața lui avea cam 20)!
Și de ce nu și invers! Întotdeauna frumoasa telefonistă pleca radiind de fericire...
Aceasta era una din poveștile mele preferate. Știam că se va repeta. Oricum, nu se termina aici...
Când prindeam momentul și în odăiță nu era nimeni, mă așezam în fața oglinzii, care-mi părea imensă, și mă scufundam în ea încercând să-mi privesc viitorul.
Șiam Ce căutam și, ca orice copilă, știam că voi găsi puterea să urc până Acolo și că mă va aștepta Cel de care mă îndrăgostisem de când am văzut, ridicând ochii spre cer, lumina străpungând aripile primului fluture în zbor...
De fapt, începusem să știu...