Mă supărasem foarte tare pe Jenița. Nu mai știu de ce. Simțisem însă că m-a lăsat singură când eu aveam foarte mare nevoie de ea: probabil mă împedicasem și-mi julisem genunchii, sau mă speriase curcanul înfoindu-se la mine (nu conta că eu îl necăjeam de câte ori aveam ocazia), sau îmi sfâșiasem iar rochița când m-am dat jos de pe gard, oricum era o problemă cât se poate de serioasă!!! TREBUIA să fiu luată în seamă mai ales că eram mare acum: când mă ridicam pe vârfuri vedeam TOT ce este pe masă, nu mai spuneam „patu” în loc de „patru” și „tei” în loc de „trei”, spre marea mea satisfacție și în necazul celor „mari” care se distrau de minune când stâlceam cuvintele, reușind astfel să mă enerveze la culme. Trecusem de cinci ani!!!
Soarele era în vârful Cerului. VERIFICASEM eu: bețișorul înfipt în pământ nu-mi desena nici o umbră cât de mică în cercul făcut cu degețelele mele transformate în compas. Era PERFECT! Știam că nu va trece mult timp și bunica o să mă cheme la masă. Așa că m-am hotărât să mă ascund, iar atunci când Jenița mă va căuta, să nu mă găsească și astfel să vadă și ea cum este când ai nevoie de cineva (de altfel foarte important pentru tine, chiar punctul tău de sprijin!) și... nu este!!!
M-am uitat în jur, căutând un loc în care nici prin gând să nu-i treacă c-ar putea fi o ascunzătoare. Privirea mi s-a oprit pe cotețul din curtea păsărilor. Pentru mine arăta ca o căsuță. Avea și pod în care intrau printr-o gaură rotundă găinile să facă ouă, acoperișul era ascuțit și acoperit cu tablă vopsită în roșu, iar în încăperea de jos erau așezate bețișoare ca cele din șifonier pentru umerașe. Cocoțate acolo picoteau găinile, iar eu așteptam ore întregi privind printre scândurile cotețului să pice vreuna, MÃCAR una!!! N-am reușit niciodată să prind așa ceva!
M-am hotărât imediat! Probabil că în momentul acela dacă m-ar fi văzut cineva cu scântei obraznice în priviri și cu un zâmbet ce se întindea în rânjet, cu siguranță că și-ar fi dat seama că urmează să fac o „prostilioancă”. Am intrat în curtea păsărilor, nici nu am băgat în seamă curcanul – l-am văzut totuși cu coada ochiului cum mă urmărește mirat, ba chiar supărat în felul lui că nu-i dau atenție – și m-am urcat pe scărița găinilor până la gura podului. Până aici nimic neobișnuit, mai ales că eu eram aceea care se repezea atunci când anunța cu scandal mare găina că tocmai a făcut un ou!!! Am băgat capul prin intrarea rotundă. De data asta am privit cu alți ochi interiorul „cuibarului”. În mijlocul podului era un coș cu paie curate, iar în mijlocul coșului trona un ou alb pe care era desenată cu roșu o floricică. EU o făcusem ca să nu încurc cuibarul cu ouălele proaspete!!! Cu toate că mi se părea cam mic spațiul, nu am renunțat la ce-mi propusesem. Am intrat înăuntru și m-am cuibărit lângă coș. Bine că nu era nici o găină aici! Cu siguranță că nu încăpeam amândouă!
A început așteptarea... În cuibar era cald. Dacă ridicam un pic capul mă loveam de acoperiș. Parcă începusem să văd niște gângănii mici care se mișcau în coș. Parcă... Oricum, mi-am adus aminte cum, odată, Jenița a dat toate găinile cu un fel de făină, parcă erau chiftele, tocmai pentru că ar fi văzut ea niște gândăcei mici ce se plimbau printre fulgii lor...
Așteptam, așteptam, iar prânzul se pare că nu era gata! Și nici măcar o găină nu urca să ouă!!!
Ce greu trecea timpul! Trebuia să am răbdare! De fapt cred că abia acum începeam să învăț ce înseamnă să ai răbdare...
Curgeau apele pe mine, parcă începuseră să-mi crească pene și printre ele să se plimbe goange, însă eu credeam că merită să rabd toate astea numai ca s-o „pedepsesc” pe bunica mea.
Când simțeam că Soarele a înțepenit în vârful cotețului am auzit:
- Căliiina!
Nici măcar n-am mai respirat...
Iarăși:
- Căăăliiina!
A treia oară:
- Că-li-naaaaaaa!
Era deja prea mult! Îngrijorarea din glasul ei m-a făcut să răspund imediat...
Nu puteam s-o las să sufere! De fapt, ceea ce mi se întâmplase mie nu avea nici o importanță atâta timp cât nu-i afecta pe ceilalți, pe cei pe care-i iubeam. Eu putem suferi oricât! Important era să nu-i „doară” și pe alții...
Am scos capul din cuibar ca să mă vadă, să se convingă că sunt în regulă, după care m-am întors, adică am scos un funduleț (care poate că merita un pic de bătaie – vorba vine, pentru că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată!!!) și am început să cobor scărița, cu toate că în suflețelul meu simțeam că urcasem un pic: pricepusem, pe de o parte că niciodată, nimănui nu-i voi putea face vreun rău intenționat, mă rog, un rău „de-adevăratelea”, pentru că răutăți mai făcusem eu, și că... simplul fapt că cine vrei tu nu este lângă tine atunci când crezi tu că ai nevoie nu însemnă că nu-i pasă, sau că nu te mai iubește... M-am convins de asta când am văzut privirea tristă și înțelegătoare a Jeniței atunci când mă strângea în brațe. Mă simțeam atât de bine chiar dacă în părul blond și în rochița albă se înfipseseră câteva pene, chiar dacă miroseam a pui de găină plouat, chiar dacă mă mânca pe ici și pe colo gândul că s-o fi urcat vreo gânganie mică, mică pe mine!!!

Așa a fost și ieri...
M-ai luat în brațe și-am uitat toate necazurile din ultimile săptămâni, am uitat că m-ai îndepărtat, chiar dacă oi fi făcut-o din dorința de a mă proteja...
M-ai luat în brațe, iar eu ți-am cerut iertare prin lacrimi și săruturi, pentru că am încercat să te „pedepsesc”, așa cum am vrut s-o pedepsesc pe bunica mea, ascunzându-mă în mine...

Sunt cea de Atunci și cea de Acum.
Iubesc...