În sala de curs, Ioan aștepta așezat undeva in băncile din spatele acesteia, rezemat de spătarul scaunului si privind spre tavan fără o țintă anume. Pasul ușor si delicat al Mariei, ce se îndrepta spre intrarea aceleiași săli, in care acesta se afla, ii răsunau in urechi de când intrase in incinta facultății, cu toate ca pe hol era foarte mult zgomot. Erau legați unul de altul deja, dependenți de ceea ce erau... ea dependenta de malefica posesie a lui, îngerul demon, el dependent de ceea ce descoperise in sufletul acela. Nici o alta înaintea ei nu fusese atât de puternica, de hotărâta in ceea ce dorea. Puține erau cele ce rezistau tentației nebuniei in clipa in care adevărata sa identitate era dezvăluita, dar nu, Maria era la fel de lucida ca in clipa in care o descoperise.
Gândurile unuia numai erau un secret pentru celalalt; iar puterea de înțelegere a lui Ioan, legat de acest lucru era mult prea mica. Oare timpul sau începea sa se termine? Puterea aceasta de a citi gândurile era specifica lor, iar ritul sau de atâtea mii de ani nu mai găsise o alta precum cea numita Maria. Chiar si in acea clipa, când gândea acele lucruri era conștient ca cea care se îndrepta spre sala de curs putea simți fiecare gând al sau.
Următoarea clipa fu cea in care Maria intra in sala urmata Mirela, care de altfel era extrem de geloasa datorita celui ce o aștepta pe Maria. Lucrul acesta părea ușor de intuit, insa Maria nu vroia sa îl știe sau sa îl vadă.

Făcând o plecăciune la fel de sfioasa ca si prima plecăciune făcuta de ea in fata acelui om, cu atâția ani in urma, fata se apropie de cel ce o aștepta așezat in jilțul de proveniența barbara.
- Bine ai venit, copila!
- M-ați chemat, doar. Aveați nevoie de alinarea mea.
- Vad ca mi-ai adus ofranda, copila. Nu ti-am cerut, dara daca vrei, va deveni jucăria noastră.
- Stăpâne, ești prea bun, insa ritul zice ca numai tu poți avea jucării, iar jucăria dumitale este aici.
Barbarul privi uimit la femeia ce stătea in fata ei. Zeul părea insa amuzat de răspunsul acesteia.

- Buna, Maria.
Fata păru uimita sa îl vadă, iar fata Mirelei se lumina apoi albi in mai puțin de o clipa.
- Ioan! Ce faci, iubire! Parca munceai azi. Cum de ai reușit sa apari la curs?
- Sa zicem ca mi-au dat liber azi! Buna, Mirela. Ce faci?
Fata inocenta a copilei se lumina brusc. Cel care pana in acea clipa o ignorase complet, se adresa ei. Ce minune nepământeasca, si oare care zeu adusese aceasta minune spre a fi făcuta? Nu fu in stare sa spună decât:
- Bine.
Pentru ca apoi sa ruseasca toata. Cu capul plecat, se așeza cu câteva bănci mai in fata, scoțând din rucsacul maroniu de care nu se desparte niciodată un mic caiet având coperțile imbricate in catifea albastra si începând sa scrie in el...
- Cred ca ai speriat-o, Ioan. Of, ai a fost prea brusca trecerea asta...
- Nu-mi pasa. Curând vom avea jucăria noastră.
- Ioan! De ce vrei sa faci lucrul asta? Nici măcar nu seamănă cu ceea ce iți dorești tu, Ioan. Biata ființa e mult prea slaba pentru puterile tale, iubitule.
- Singurul motiv pentru care o vreau este ca tu sa poți avea o jucărie a ta, ca tu sa poți avea pe cineva alături de tine atunci când eu nu pot fi acolo.
Maria îl privi contrariata; dar el era mereu acolo, el, monstruosul demon de care ea se îndrăgostise, cel pentru care si dorea din tot sufletul sa lupte; el era mereu acolo pentru ea.

Ioan se ridica din banca, privind-o pe Maria cu subînțeles. Ochii ii sclipeau cu o tenta ușoara de cumplita joaca.
- Având in vedere schimbarea din ritul pe care l-am ținut pana la tine, de data aceasta, de ce nu am avea amândoi o jucărie; vreau sa ai o jucărie... Tu, ființă, tu ești jucăria mea si numai a mea; e pe de alta parte va fi jucăria noastră...
Cu pași mici, ușori, pe care nici măcar Maria nu ii putea percepe. Prezenta acestei existente din fata ei, impunătorul demon, se îndrepta spre simpla, dar deosebit de naiva Mirela. Deodată, Maria simți un amalgam de gânduri pe care le putea auzi, insa nu erau ale ei, tot felul de jocuri copilărești, gânduri ce te făceau sa razi la simplul auz... totul era al Mirelei... de ce? De ce era capabila sa audă tot ceea ce acea ființa simțea, si totul așa dintr-o data. In acea clipa, întreaga sa existenta ii spuse ca va pierde totul daca Mirela este ademenita.

- Nu stăpâne! Cea care iți este ție sclava in mileniul acesta implora pentru salvarea acestei ființe. Nu stăpâne! Las-o sa fie Mirela mai departe, nu o schimba...

Barbarul o privi cu ochi reci. Demonul nestăpânit o privi cu dragoste insa; dar ochii ii erau deja furați de noua ofranda adusa lui. Se cobori asupra ființei ei cu putina căldura ce ii putea întruchipa trupul si o cuprinse in brațe, iar apoi se ridica cu ea spre ofranda ce avea sa fie a lui... Femeia, copleșită de frumusețea și dăruirea demonului.

- Ioan, pentru ultima dată, te implor! Te implor las-o sa fie ea… Nu o transforma in ceva ce eu nu vreau sa vad… Ioan!

- Bine ați venit, scumpii mei… va așteptam atât de…
Mirela era deja blestemata… iar jocul acesta ajunsese la o limita pe care Maria nu o mai putea răbda. Îndrăgostita de Ioan, iar Ioan atât de cald, dar plin de sine… Demonul era in plina ascendenta. Oare ar fi putut pleca… Oare s-ar fi putut dezlipi de tandrețea nopților de mătase petrecute alături de el? Alături de ea? Alături de acea ființa cuprinsa de febra nebuniei, aceea ființa ce nu putuse rezista fibrelor întunecate ale puterilor demonului din Ioan…

Nu… Trebuia sa iasă… Trebuia sa salveze ce ar mai fi rămas… Nu! Ritul acela trebuia rupt odată pentru totdeauna. Daca nu pentru ea… atunci…