- Nu mai e...
- Cum adică nu mai e?
- Am pierdut-o!
Îl privi de parca i-ar fi dat o palma; si astfel se simțea in clipa aceea, sub copacul acela plin de flori ce miroseau amețitor. Salcâmul și plecase florile asupra ei plin de compasiune, încercând parcă să îi mângâie creștetul capului, încă parfumul lui o amețea complet.
- Știi ce înseamnă lucrul asta nu?
Ioan o privi cutremurat, pierduse singura ființa la care cea, de care se îndrăgostise pentru prima oara după atâtea mii de ani, ținea. Știa ce urma, știa ca avea sa piardă tot ce are; el marele demon, avea sa fie înfrânt încă o data pentru ca încercase lupta cu imposibilul.

- N-ai să pleci. Nu poți pleca atâta timp cat te tine legat de mine ritul acela.
Rasul puternic si zgomotos al Mariei păru pentru demon ceva înfiorător. Nimic in afara de vechea înfrângere nu îl mai înfiorase atât de tare.
- Te înșeli amarnic! Te înșeli amarnic. Uiți puterea mea asupra ta, demone! Uiți ca slăbiciunile tale pentru mine te cutremura… Ai pierdut ceea ce te-am implorat sa lași in pace! Ai distrus o ființa, si pentru ce? Acum i-ai pierdut urma! Fii blestemat demone! Fii blestemat Ioan!

Se întoarse si o lua la fuga fără să privească înapoi. Ioan… Ioan, tu nu puteai sa fii așa… De ce, Ioan? De ce ai trădat, Ioan? Of, scumpul meu înger… de ce a trebuit sa termin totul așa?

In noaptea aceea avea sa doarmă pentru prima oara după multe nopți de una singura in cămin. Alături de Marius, Rareș si Angela. Ajunse târziu in camera, pentru ca ceilalți sa nu o întrebe nimic. Ochii plânși spuneau totul, iar ea nu vroia ca ei sa afle, cel puțin nu in ziua aceea. Se baga in patul rece si tare, încercând sa își înăbușe plânsul si sa nu se gândească nici măcar pentru o clipa la momentele de tandrețe alături de… Nu! Nu trebuia sa se gândească!

*

- Te-am prevenit! Acum rămâne sa ne luptăm din nou cum am luptat atunci, Îngere!
- Crezi oare ca nu mi-am dat seama de lucrul acesta?

Schimbul de cuvinte se opri. Desertul din jurul celor doi se întindea pe mii de kilometri in jur. Nici cea mai fantastica existenta pământeana nu ar fi putut supraviețui in lumea aceea. In desertul acela arid; iar acel loc, acel tărâm uitat de lume fusese câmpul de bătălie și cu mii de ani în urmă. Forțe imense se dezlănțuiră din partea unei existente împotriva celuilalt, in timp ce nori mari de plumb întunecau cerul.
Începuse sa ploua, iar fulgerele se descărcau mereu spre una din cele doua ființe, insa nici una nu părea a fi afectata de aceste descărcări. Iar ploaia turna din ce in ce mai tare. Nisipul începu sa se transforme in nămol, pete mari de apa începură sa apăra asupra acestuia, insa fulgerele si ploaia nu se opreau. Cei doi păreau sleiți de puteri, insa descărcările deveneau si mai puternice. Cu fiecare fulger căzut din cer, privirile se încordau din ce in ce mai tare.

- Oprește-te! Nu vreau sa te distrug, Ioan!
- Oprește-te TU! Ce mai pot face, daca mă înfrângi din nou? Oricum sunt predestinat sa părăsesc lumea aceasta! Ce rost ar mai avea?!

O imensa forța zgudui pământul, valuri de nisip fiind mutate din loc la distante inimaginabile. Un crater imens se născu sub întreaga ceata nisipoasa. Un trup aproape fără vlaga zăcea in mijlocul ei, in brațele unui alte prezente.

- De ce m-ai silit să fac asta? De ce?
Un zâmbet amar apăru pe fata celui rănit.
- Nu s-a terminat încă…

Maria se trezi brusc, ca lovita de un soc electric imens!
- Ioan!
Realiza insa ca era in camera din cămin, in brațele lui Marius, așa cum adormise cu câteva ore înainte…
Ce se întâmplase? Visul acela…
Angela si Rareș tocmai intrau pe ușa.