A fost de ajuns să-mi deschid ochii și să visez: mă vedeam pe un drum umblat, plin de schelete zâmbitoare. Aerul, pământul, Eu, hainele- toate erau ponosite. Iar sudoarea mea de pe față schița Altceva: o deplină mulțumire, o liniște tulburată, o sete de vampir, o foame de fugar... Știam că m-am cățărat pe o scară mult prea veche, dar care a rezistat totuși să mă țină.
Nu am fost prevenită.Meteoriți se năpusteau asupra mea, cu o poftă exaltată: reminescențe de oameni gri, pătrate logice, abacuri, socotitoare, termometre, tabele de valori... Dar Eu nu eram magnetul mult căutat, respingeam pleiada pășind într-un ritm elegiac,dar totuși viu. Am fost în sfârșit în afara oricărui pericol de a deveni un calcul: să mi se dea factor comun banalul putred, iar rădăcinile reale să nu fie altceva decât niște fraze ale unei veritabile limbi de lemn Nu!... Știi bine că nu poți crede până la sfârșitul dansului tău dement că Viața este doar un surplus de calorii stupide, zahăr și alți îndulcitori crunți.Nu... Știi mult mai bine ce vreau eu de la viață, acum când simt că aș putea stinge dintr-o suflare soarele, când aș putea juca ping-pong cu cerul și pământul, și aș putea cânta chiar in fața Creatorului: vreau să leg o dată și pentru totdeauna cravata vieții, să-i aprind țigara(să se lumineze), și s-o interoghez pe un ton crud: de unde vârtejul acesta de strigoi gata să ciuntească un gât de regină; de unde fierbânțeala care-mi arde până și pletele, naiv de blonde, de unde siguranța șubredă ce mă îndeamnă la luptă? „Ce scrii?” Cum ce scriu? Scriu.. pocniri, trăsnete, descărcări electrice, tunete ce-și găsesc sălaș în mine... unde simți tu aici jurnal, analiză, eseu? Muza mea este balta mată și încărcată în care se ineacă toți colegii mei de celulă. Sunt unicul meteorolog de serviciu, care se zbate să vadă orizonturi luminoase, pierdut într-o agonie de nedescris, cauzată de Întuneric. Eu sunt Singură, dar sunt cu Toți; Eu voi Schimba peisajul meu , doar al meu și tot Eu mă voi pierde în el. Eu răsar clipă de clipă și umbresc versanții plini de mâl. Trepidează în mine o senzație, una care într-adevăr „mă urcă sus de tot”: Urlu plăpând că în sfârșit mă simt printre rânduri Trăind, încercând să rezolv ecuația vieții. Afacerea intimă pentru care chiar și viața are nevoie de un crâmpei de sobrietate (ce crezi, de ce-i leg cravata?) și de lumină (trabucurile fumegânde pe care le aprind cu privirea renăscută). „Rușine Tu-ului jalnic ce se vede aici!”; „Glorie Eului care încearcă să se tempereze după voiajul funerar din baltă!” Tot nu cred că furtuna aceasta m-a cuprins chiar pe mine. Încetinesc pașii vii atât de tare, încât îmi aud hemoglobina. Gust noua mea respirație, atât de vie, încât mă cuprinde un tremur. Aud... Ceva pisălog, ceva obsedant, ce mă duce cu gândul la niște tocuri grotesc de înalte... dar îmi deschid ochii: irisul meu încremenește. E doar un alt supraviețuitor puternic și voluntar, care... trage după el niște Cârje de un luciu hipnotizant. Și e vesel. Știe mult mai bine ca mine de ce se află aici. Știe atât de sigur că locul lui nu poate fi altul ca acesta. Trăiește de fiecare dată când se uită în oglindă, spunâdu-și că azi mai trebuie să distrugă kilometri pe această rută putredă. Râde. Zâmbește. Își îndreaptă ochii roșii spre soare, urlă: „Am Ajuns!!!” Cerul se întunecă, pământul se zguduie haotic, vântul îi taie respirația, și... Cade... Un fulger se arată în întuneric; vreau să mă duc la el, să-l ridic, dar... nu mai am ce să ridic. Din nou am rămas cu un ideal sfâșiat stupid, din nou mă întreb de ce nu puteam fi eu schilodul acela fericit, care trăsărea la orice pas greoi. Oare Totul e doar un avertisment care vrea să mă digere? Am fost și eu întreagă sufletește când am auzit țipătul lui: îmi șoptea ceva că va avea o nouă viață, atât de verde, atât de proaspătă, de luminată... Și a Căzut.. Unde? Lângă niște frontiere deschise, pe un drum tăbăcit cu păcate. Când? Atunci când anii lumină curgeau fără nici o teamă... Cum? Luptând pentru a învia. De ce? Pentru a încheia o istorie mult prea antică... Pentru cine? Pentru... un Eu, un Tu, un El, o EA; pentru niște Noi, Voi, Ei ,Ele, care privim pueril o confruntare atât de impunătoare, care habar n-avem de început și sfârșit, de bun și rău, de apt și schilod... Cum să schimbăm chiar noi ceva? Cum să schimbi chiar Tu ceva? Nu te trec fiorii: stai întotdeauna în șanț și îi pândești pe cei mai curați ca tine, ca să-i chemi și pe ei, să te compătimească, iar mai apoi, lipsiți de orice vlagă, să rămână cu Tine... Singuri și pierduți... Pentru o clipă aș fi alunecat și eu... dar cerul, pământul, vântul nu mi-ar fi dat o cârjă atât de strălucitoare. Mă împingeau doar iresponsabil în față; nu voiau o victimă ciuntită: tot ce le lipsea era una sălbatică, abia cunoscută de bălțile furioase.. Nimeni nu este responsabil pentru mine. Nu trăiește nici un sentiment care să fie de partea mea. E ceva la care trebuia să mă aștept. Voi fugi, voi fugi... mai cristalin decât cârjele acelea atât de... încarcerate. Atâta vreme au adăpostit un suflet dornic de putere, de lumină, de Viață... și au rămas tot reci... Nu mă uit în spate. Nu rămân stană de piatră. Chiar dacă inima mea compune o elegie. Știu că e fără sens. Dar o firimitură mi-a fost luată. Chiar înainte de a putea gusta din întreaga felie. S-a dus un amic... Altul mă urmează din ce în ce mai mult, fără a ști că pierde. Ce? Timp, kilometri, timp, kilometri. Vreau să știe că el a fost doar un record care a fost din greșeală doborât crunt chiar de mine. Mulțumit? Nu cred... dar cui îi mai pasă? A fost cândva, când n-am descoperit Drumul Puterii. Aș vrea ca Personajul să-mi fie alături. Aici ar fi altfel: zorii ne-ar cuprinde cu picioarele în apa sărată a mării, povestind despre cârje. Ar zâmbi, iar mai apoi mi-ar cânta un cântec de leagăn, și cerul s-ar întuneca din nou. Pentru că e obișnuit cu putere; nu mai poate suporta refrene fragile. Ar porni ploaia, și ne-am adăposti într-un ritm de paparudă sub aripa unui fluture mort, la o margine de drum. Ce ar mai conta? Am fi minusculi... Totul ne-ar putea termina rând pe rând... Însă am continua! Mână în mână, prin gropi, peste pietre, pe stânci, prin păduri... Am lua testul puterii. Fără cârje. Fără nici un Eu, Tu, El, Ea; Singuri și triști, dar Împreună. N-am ajunge niciodată până la capăt; ne-ar ademeni tot timpul ceva ironic de dulce. Dar am ști că am simțit Amândoi cu ardoare, în ecou de chitară, cum e să te joci cu Totul, având ca miză un Nimic îndestulător. Hohote, țipete, tropote- toate acestea ca nici unul să nu meargă la baraj! Și... a meritat...
Cât abur în Mine!!! Trăiesc! Iubesc! Am! Înving! Gata! Știu! M-am renăscut! Mai nebună, dar cu jocul încheiat! E bine... E chiar sublim... Mă văd, mă simt, mă ating: nu am aripi de îngeri, dar pentru o clipă am fost aproape de ei. Și acum, a trebuit să cobor. Și nu am spus nimic la plecare. Am zâmbit... și aș fi zăbovit, dar... uitam de picioare după atâta zbor necondiționat. Și n-aș mai fi fost Acum, Aici...