Cinci oameni pleacă pe Techirghiol la fiecare răsărit al soarelui, pe frig sau pe căldură, vara și iarna. Strâng nămol negru de pe fundul lacului, comoara șefului Rică, cu două barci: un lighean ruginit și o coajă putredă de nucă.
Într-o barcă încap vreo 60-70 de cupe, puse una peste alta într-o oră și jumătate. Așa e gata prima din cele două șarje zilnice.

Vin câte doi, salariați cu trei milioane impozabil, șeful Rică Mitrică cu nea Apostol Pavel, Paul Dorilă cu nea Emil Eșanu, bălăngănind o găleată goală. Au și-nceput să scoată apa din tablele ruginite de sub motor, motor de tractor în regulă. Unul umple, altul varsă și se uită dupa nea Vasile
“pesedistu’“. Fac mișto de el: e mai încet și are nevastă care îl ține din treburi cu nurii ei. “Merge nea Vasile de zici că stă! Ai ouă în sacoșă, mai bine o legi cu sfoară și-o tragi după mata“. Și apoi, când nici de cinci minute n-au ieșit în larg, tot pe capul lui, săracul: “Ce-ai făcut azi-noapte: pauză mata sau soția? Fii atent, că te duci în bază daca nu ești cooperant și plin de viață! Nu stricareportajul!“.

Barca a pornit huruind spre movilele de nămol din adânc. “Dacă mergem mai tare, rămâne elicea în urmă“, spune nea Emil. Aruncă ancora și se apucă de muncă. Scot nămolul cu o cupă trasă de scripeți, invenție nepatentată de înaintași, “Dumnezeu să-i odihnească, s-au cam dus de pe lume“. Vreo 60-70 de cupe se scot ca să umple barca de lemn, cam o oră jumate pentru prima din cele doua șarje zilnice.

Extracția

Doi învârt la baram, un butuc mare de lemn pe care se încolăcește cablul trecut prin scripeți. Unul conduce cu o funie cupa care se ridică plină. Șeful agață cupa și deșartă nămolul. Nea Emil se muncește pe șalupă cu găleata, scoate apa care tot intră. “Nea Emile, ziceai că ai lumbago. De ce nu stai, că te doare spatele“, îl menajează șeful. Se tace mult pe apa sărată, în care nu cresc decăt viermișorii din care se naște nămolul. Mai zice șeful că au venit și japonezii să-i filmeze și au rămas uimiți că totul e ca pe vremea dacilor, dacă dacii s-ar fi dat cu namol.

Transportul
Barca s-a umplut și e remorcată înapoi la mal. În zare se vede vidanja alergând spre micul port. Barca e legată cu o funie groasă de șalupă. Când mai e puțin până la mal, se face un arc mare în apă și nămolarii dau drumul la funie. Ea plutește lin cu neagra încărcătură și o așază cuminte la peretele de beton al malului. Apoi șoferul vidanjei înfige furtunul în mijlocul nămolului și, huruind, cisterna suge și se umple. Nămolarii ajută și ei cu sapele și le umplu câtorva turiști, care s-au adunat prin zona, bidoanele.
Mașina trebuie să plece pe la stațiuni, să ducă “alifia“ la cei aflați la tratament. Nămolarii se pregătesc pentru o nouă ieșire pe lac. O tonă de nămol costă 50 de dolari. Dacă ar vinde direct măcar două tone, nămolarii și-ar lua salariul pe o lună. Dar nu vând și totuși rămân optimiști: “Acum e bine, dar iarna e nasol aici, când bate vântul și e frig. Să nu se întâmple nici o nenorocire, Doamne ferește, că barca ni s-a mai dus la fund o dată“, spune șeful Rică Mitrică.


Tratamentul

“Băile reci“ din Eforie Sud au cam 500 de clienți pe zi, jumătate din câți erau pe vremea lui Ceaușescu. Biletul costă 80 de mii de lei. Oamenii fac tratament an de an și vin la recomandarea medicului sau a prietenilor. “Alifia neagră“ tratează bolile reumatice și pe cele de piele, cum ar fi psoriazisul. “După ce s-a construit Canalul Dunare-Marea Neagră, au apărut infiltrații de apă dulce“, spune directorul bazei de tratament Eforie Sud, Nicolae Mociu. “Dacă nu pompăm apa, în 6-8 ore ajunge la o jumătate de metru“, afirmă el. De aceea, pompele trebuie să funcționeze în continuu, indiferent de sezon. Tratamentul cu nămol se face în cel putin zece ședinte, iar spălatul nămolului trebuie făcut numai în apa lacului.

Text publicat în Jurnalul Național în data de 20 august 2004