Coloană de lasere, într-o noapte plată. Terenul pe care alunec e un patinoar înstelat.Nu ești deloc singur: faci echilibristică lângă mine, și nu-mi dai pace. E seară în oraș: „lumea bună” iese „să trăiască”. Nu-i ține mult; chiar și eu mor zi de zi, pentru șase, șapte, opt, nouă ceasuri; renasc apoi cu mădularele uzate. Târziu, înainte de zorii fragili, mă sacrific într-un ritual fără pereche; sunt unghi, triunghi, cub al unor coșmaruri artificiale. Ce râzi tu, fiziciano? Dar tu, „doctoriță” in latină? Și ce-i cu zâmbetul ștrengar de pe masca ta, tocilaro? Mamă, dragelor: nici nu știți cât nu știți; cu atât mai puțin ce știu eu... Cad petale din cer... cine a fost neinspiratul care spunea că ele sunt hrana îngerilor? În frigiderul lor, supraviețuiesc doar demonii, stimat liceu atotștiutor...
„A fost odată ca niciodată...’ și povestea începe. Stupid: e demult terminată, retrăită, răscolită, comentată, dar tu o citești, și culmea, mai vrei s-o simți și în tine!... Dar e atât de banală: homo sapiens- sapiens-ul se trezește devreme, mănâncă, se aranjează și fuge spre lift... Râvnește după aceasta secvență întotdeauna. Liftul coboară, spațiul se strânge, claustrofobia înflorește... El vrea, el vrea, el vrea...
Gheața din jur e virtuală; nu mă pot vedea în ea. Te văd, însă, pe tine, în oglinda sistemului josnic pe care ți-l creezi. Ești enorm, ai o față de buhă, ochi de scrum, nas de morcov, gură de focă, obraji de puf, trup de copac, mâini de sfeclă, picioare de foc, abdomen de butoi, sâni de gem... Legumă existențială! Un veritabil restaurant mobil, care crește, crește, crește, crește până te absoarbe de tot... Dar vocea, gesturile, părul sunt ale mele și ale tale... Iar ghioceii îmi aparțin doar mie: monstrul e chiar... în mine!
Un an mi-a trebuit să-mi crească tentacule roz, gheare de groază, gene împleticite, sprâncene tropicale, privire pierdută, inimă găurită. Mila și romantismul s-au topit încet-încet, dar am rămas aripa, norul, raza care aduce încă o primăvară în adolescența respirată din rutină.
Știi perfect ce vrea: vrea să fugă, să zboare, să rupă, să sară, să lovească, să danseze, să urle, să scuture, să rânjească, să înnebunească, să lupte, să împungă, să taie, să se învârtă, să fiarbă, să amețească, să se scufunde, să se impună, să zugrăvească, ... să se miște. E țintuit în scaunul mizantropiei și liftul- când coboară, îl urcă, iar când revine- îl dărâmă.
Monstrule, monstrule nesemnificativ, capabil, dar totuși primitiv... Crezi încă în vise răscolite după un geam, doar de frică... mai ai atâta aromă de vechitură uitată care nu face altceva decât sâ-și bârfească propria existență dobândită printr-o falsă deschidere spre uman și printr-o adâncă admirație față de hibrizi și ficțiune alienată chinuită de reînnoirea constantă a măștii de porțelan ciobit de torturi succesive martore a unor lingurițe ruginite pierdute în sertarele bunicii care duhnesc a naftalină ieftină furată de la rușii din vecini care intrau în comă de fiecare dată când câinele lătra mai mult ca de obicei și nu uitau niciodată să remarce orice pas al unui alt monstruleț generat de emisiunile TV interesante dar fără nici un motiv de a fi urmărite... Cuvintele? Ar fi toate vorbe, dar tu uiți de la început că nici jumătate din viața ta nu e a lor. Vrând-nevrând, ești un infinit clișeu: de unde să mai furi autenticitate? Deasupra silabelor domnește Fapta, care se exprimă pe un limbaj arhaic, dar comprehensibil.
„Deci”... ce conjuncție neînțeleasă! Mai vrei din poveste? După ce coboară din lift, absolut dărâmat, lovit de vântul aspru, alunecă pe gheața obraznică și se gândește: „ Viața?, zice el „încă un motiv pentru a spune că trăiești; moartea: muritorului; creația: ceva fundamental; lumea: loc de întâlnire cu resturile... din tine...” „Great”, sau mai bine spus, „no comment”. Străbate mări, țări, vede Luceafărul, îi zice „mersi”, și-i șoptește: „De ce e cerul atât de larg, cand Pământul începe să se roadă sub membrele mele simple, oarbe, inițiate, omnisciente?” Un maniheism latent îl conduce, dar nu se întreabă dacă e într-adevăr fiul unui „Big- Bang” sau al unei Biblii răsfoite de nenumărate ere incoace. Pentru că acestea sunt răbufnirile mele, care înmuguresc abia acum; nu sunt total nevinovată că nu semăn cu Făt-Frumos; eu cresc în zece ani doar cât alții într-unul... Dar trăiesc și cu jucăriile mele obișnuite, cu zâmbetul, optimismul, iubirea, care mă înconjurau. Acum, pitită sub costumul meu terifiant, dar totuși sublim, sunt îndreptățită să arbitrez oricare sentiment: de ce să iubesc, când nu mă apropiu de clasicul „absolut”; de ce să-mi pese, când liniaritatea și infinitul traiului comun, dar aerian sunt mai sănătoase decât meandrele unei empatii forțate? Tot eu sunt umbra, fumul de pe coclaurile noroioase ale urbei; tot eu sunt lumina albă care se descompune în pura culoare atât de plăcută la privit. Atinsă, ea devine un jug al unui paradis închipuit.
Mai țin minte când m-am îndrăgostit de un manechin dintr-o vitrină. Orice promenadă în fața magazinului mă îndepărta de realitate, deși el părea palpabil... A fost vremea când numeam „frumos” orice praf înecăcios ca și cel de pe hârtia aceasta sărmană. Închin ode scorpiilor care încercau să mă îndrepte și tot n-au reușit. Suferința n-o mai percep singură: aura ei o respinge din mine, fără ca ea să poată pătrunde în conștiința mea rătăcindă.
Nu ataci, spui tu de obicei. „Zi de vară, până-n seară...” După momentele profunde, iese din nou pe stradă. Merge drept; își ia un ziar; dă bani ficși, nu acceptă nici un rest. Strâmbă din nas, dar nu e nici o greșeală de tipar; e doar un miros cunoscut, care îl bântuie. Așa să fie. Merită, această omidă conservatoare și puritană, cu tente de rebel-geniu! Dacă vrei să știi, și eu mă pot rupe de mine; de sus par de fiecare dată acel monstru anti-sentiment, cu ghiocei în loc de suflet...
Cum să scrii dozat, când biblioteca infantilă absentează nemotivat din măduva ta? Când la orice pas, găsești o distracție accesibilă, care nu te obligă să iei nimic(ul) în serios? O temere adolescentină e să nu-ți găsești „yin-ul” sau „yang-ul”. O temere de-a ta e să nu ai temeri. O temere de-a mea e să fiu adolescentă.
Un dialect împroșcat cu o gravă corectitudine, surprins într-un taxi impecabil, m-a mângâiat. Poți să vorbești despre murdărie literar. Poți să descrii o invenție academică cu o armată de argouri. Și cel mai curat eufemism rămâi tu... sau acela care în continuare e bântuit. Se așează pe o bancă și vede superficialitatea împietrită. E prizonier într-o grădină de statui. Tu-l vezi împietrit doar pe el, la fel și eu. E supra-subiectiv.
După ce-și sparge scheletul pietros, aude sub piele un refren dur, accentuat, dizgrațios: „Nimic, nimic, nimic, nimic, nimic, nimic, nimic, nimic, nimic, nimic...” Ochii i se întunecă atât de tare, încât confundă marinarii în uniforme orbitoare cu o bandă de vagabonzi.
Un an rotund am fost un mototol într-un dosar... carnal. Cuțit, lamă, compas, topor, foarfecă, spin- toate taie, împung, omoară, lucesc, dar spinul e unicul anestezic natural. Și în tine zace unul. Eu l-am găsit, și îl șlefuiesc pentru o viață mai ascuțită.
Peisaj: lună de gumă, întuneric de ciocolată amară, pământ de hârtie, aer televizat- monștrii îl stăpânesc. Ei urcă și coboară cu liftul, se plimbă, cumpără ziare, gândesc, au halucinații, dar „n-au fost niciodată”, ei sunt dintotdeauna, unici prin ubicuitate, geneză și eternitate.
Îți piepteni părul. Ești un monstru. Stai la masă. Ești un monstru. Citești. Ești un monstru. Atingi. Ești un monstru. Mergi. Ești un monstru.
Ai păr. Devii monstru. Te hrănești. Devii monstru. Știi. Devii monstru. Poți. Devii monstru. Te miști. Devii monstru.
El a ajuns din nou în lift, a urcat, pleoapele i-au căzut grele în delir, pictând ziua de mâine, care avea să fie clona acesteia. „Și a trăit până la adânci bătrâneți.” Nu-ți face griji; și nunta a avut loc (în el): inima și sufletul s-au unit, pentru a se preda atotputernicei claustrofobii.
Basm obișnuit? Nu prea: e pasiv, nimeni nu se inițiază, nimeni nu se luptă. Totul răsare ca o dorință, presus de putință.
În mijlocul unor ruine acoperite de cârpe îmbibate în vopsea, o artistă îngenunchează fumîndu-și elegant țigara fină. Șevaletul scrijelit cu simboluri afundate în mister adăpostește un portret. „Domnișoara”, care peste câteva clipe va fi „doamnă”, s-a oprit cu ochii asupra unui punct nefinisat. Monstrul de pe pânză are un gol în dreptul inimii. Brusc, pletele de abanos i se preling pe față, iar ochii glaciali încep, parcă, să se disperseze pe pomeții de pudră. Fără ferestre, ascunzișul acesta pare și mai transparent. Pe o scară stă o fetiță bălaie, cu ghiocei împletiți în cozile jucăușe. Zâmbește, minunată de atelierul improvizat, dar lumina îi descoperă cearcănele. Sare în brațele artistei, acompaniând-o sufletește. Lumina dispare subtil, iar artista îmbrățișează o altă lucire: o siluetă întunecată, încălzita de infinitul de iubiri.
Eu mi-am ațintit privirea asupra ghearelor; încet-încet, îmi cresc unghii moi. Orașul nu se întunecă niciodată. Laserele nu se opresc din forfota lor nocturnă. Zeci de paltoane groase, clopote, lumânări, bufnițe, glume se pierd la orizont. Știu că e timpul. E primăvară: nu mai trebuie să hibernezi; poți să-ți iei pălăria și să te urci în barcă.
A ajuns totul. Apar ghioceii, dispare gheața. Rămâne coloana de lasere.