Un om, cu hainele mânjite de moloz și fire de vopsea uscată, șezând într-un cub de beton luminat din plin, având o singură ușă. Nici o altă deschidere. Dar istoria acestui om nu începe aici.
Seara de vară e minunată, cu stele licărind îndepărtate pe la colțurile cerului și copii strigând agitați printre blocuri. Nu foarte cald, moment al plimbărilor pe bulevardul larg pe care circulația mașinilor este interzisă. Perechi căutând, moși jucându-și eternele partide de șah, ignorând cu o încăpățânare tipică vârstei negura ce se îndesește, parcă din cruzime încercând să-i trimită către casele sau garsonierele lor de singuratici, în care nu a mai stat nimeni de multă vreme, cu excepția poate a gândacilor sau a vreunui motan gras ce doarme toată ziua și toată noaptea. O zi de muncă precum oricare alta, deja pe jumătate pierdută în negurile cețoase ale memoriei, o mână atârnând plictisită în buzunarul stâng al hainei pătate de cerneală, pipăind involuntar cele două chei prinse pe-un inel improvizat dintr-o sârmă tare, gest repetat mereu, reminiscență dintr-o copilărie în care joarda usturătoare se ivea la fiecare cheie pierdută, asta însemnând destul de des. Cartela de intrare în bloc, ciobită cumva, lustruită de atâta frecat între degete, pare a nu-și mai găsi locul în buzunarul presărat cu fire de tutun scurse din pachetele nenumărate de țigări pe care le avusese în grijă. Cealaltă mână strânge cu duioșie între degete un „cui de coșciug” cu scrumul atârnând, agățându-se parcă de mucul fumegător cu o speranță decretă de a mânji haina uzată o dată cu următoarea ridicare a mâinii, însă arătătorul îi năruiește speranțele, aruncându-l în nimicnicie printr-o lovitură ușoară în filtru. Ceasul ticăie insignifiant, cu brățara al cărei auriu s-a șters aproape de tot strângând drăgăstos încheietura indiferentă. Picioarele plimbă corpul către destinația din fiece seară, sătule de stereotipuri însă lipsite de voință proprie. O zi simplă, un ceas înserat, cu un norișor rătăcit pe undeva pe cerul arămiu, ce bate spre negru, asemenea unei pecete impalpabile. Un nor mare de furtună atinge aproape un milion de tone în greutate, și totuși nu te poate strivi, par a spune ochii apatici, licărind totuși de o febră a cunoașterii, văzând fără a părea că văd, analizând, remarcând, cu înțelegere privind zdreanța ce pătează cerul. Să mergem, însă, și vom ajunge.
Pași egali, metronom organic, în înțelegere tacită, niciodată discutată, cu ceasurile tuturor timpurilor și locurilor, un om oarecare, întorcându-se într-o seară oarecare dintr-un loc oarecare, după o oarecare zi de muncă, bântuit de liniște, cu o aproape-înseninare pe chip, de nepătruns grijile posibile ce-l apasă. Un mecanism de oase și sânge, inima nedepășindu-și decât rareori ritmul de șaptezeci de bătăi pe minut, apropiindu-se mult de un simbol al monotoniei, tic-tac al eternității, viața sa, precum un râu de piatră, pasul său, o unealtă de măcinat distanțe, un perpetuum mobile neterminat, capabil de o exactitate inumană a mișcărilor, dar a cărui creație este adusă ca ofrandă temporarului, căci în ciuda oricăror aparențe, sfârșitul unei mașinării organice, fie ea cât de precisă în tot ceea ce face, se apropie prin însele acțiunile ei.
Poate că acest raționament îl îndeamnă să se oprească și să își privească palmele. Apoi se întoarce și intră într-o scară de bloc, fără a se grăbi, faptul că în acea scară de bloc nu mai călcase niciodată neavând importanță, la fel cum gândul că nu cunoștea vreun locatar al acelui spațiu este alungat înainte de a-l încerca. Se oprește din nou în fața ușii liftului și apasă pe butonul de ebonită neagră, ros de atâtea degete grăbite, nervoase, tremurânde, care au chemat de zeci de mii de ori cutia de metal și plastic, o cușcă înspre alte cuști, mai mari dar la fel de claustrante, și nemișcat așteaptă. Scârțâitul liftului ce coboară nu pune în mișcare nici un mușchi pe figura țeapănă, deschide ușa și intră, cu atenție închide ușile interioare și privește superficial tabloul de butoane ce îl așteaptă să pună în funcțiune relee, cabluri și motoare. Însă el stă și privește pereții mâzgăliți cu desene și inscripții idioate, cele patru piulițe care ar fi trebuit să țină o oglindă furată sau spartă de mult, gaura din peretele lateral prin care se vede un lanț nepământesc de murdar, podeaua pe suprafața căreia nenumărate urme de pantofi, bocanci, sandale, șlapi se împletesc și se confundă, hublourile goale săpate în ușile interioare, o grevă a sticlei în acest lift.
Și liftul oftează și înjură și se pune în mișcare, dar nu în sus, cum ar fi fost normal, ci spre stânga. Se oprește aproape imediat și apoi, cu un sunet groaznic de metal rupt, îndoit, strivit, alunecă din cablurile torsionate și cade liber, în sfârșit. Ca efect, gravitația din interior devine zero și cu ochii plini de o iluminare de neînțeles, își întinde mâinile și deschide ușile liftului, privind cum în depărtări alunecă planete și constelații, se nasc stele și pier civilizații. Apoi se împinge afară și rotindu-se pe toate cele trei axe spațiale se scufundă în necuprinsul spațiului. După un timp adoarme.
- Un caz rar de autism, presupun.
- Domnule doctor, fratele meu...
- Îmi pare rău, domnule Avataviè, nu pot să vă dau vreo speranță.
Un om, plutind în spațiul necuprins, visează un om, cu hainele mânjite de moloz și fire de vopsea uscată, șezând într-un cub de beton luminat din plin, având o singură ușă. Nici o altă deschidere. Dar istoria acestui om nu o cunoaște nimeni.