Da... E deja seară... Ca orice tânar, și eu ies seara în oraș. Mai mult așa, ca să nu stau acasă și să ascult cine știe ce noi interpretări ale vechilor probleme fonice la domiciliu... Sa începem deci...
Îmi iau cheile, hanoracul (cine știe ce se întâmplă până ajung eu iar acasă), telefonul (ca să păstrez o cât de câta legatură cu lumea), zic "Paaaaaaaa, mamaaaaa!" și ies din apartament... Apăs pe butonul negru cu o urmă de vopsea albă să chem liftul, apoi mă întorc să ascult a zecea mia oară sfaturile gen "Să fii atentă când traversezi, să nu stai în soare (sau în ploaie, de la caz la caz), să nu bei lichide reci... etc... să vii devreme acasă (evident, ultimul, dar nu cel din urma)!!!".
În sfârsit, ajung la parter și ies din bloc, tocmai încep să îmi îndrept gândurile către cu totul altceva decât până atunci, și chiar în acel moment aud o voce răstită și oarecum plângăreață: " Închide, fa, ușa, că noi suntem femei bătrâne și ne bolnăvim repede, nu ca voi, ăștia tinerii, care...". Ma întorc din drum, închid bine ușa și plec, în sfârșit, la plimbare...
E bine, totusi, că pot să mai uit de băbuțele care îsi au sediul central de bârfă la mine la scară...Nu contează dacă stau în scara mea, sau în cea de alături, sau în cartierul celălalt, dacă e toamna, primavară sau vară (iarna iese din discuție), ele vin negreșit la întâlnirea lor septagenară zilnică... M-am învățat cu ele acolo. La fel si cu toți câinii pe care vecina de la parter îi hranește și îi adună pe la scară, și care mai latră câteodată la mama sau la sora mea, niciodată la mine...
În fața mea, o mamă își duce copilul în parc, să se plimbe cu rolele. Îl ține de mână; dar copilul tot cade la un moment dat, după care începe să se smiorcăie un pic. Mama, furioasă, începe la rândul ei să trimită pe la toate icoanele pe cei responsabili de reparația străzilor și trotuarelor din Alexandria, să își arunce ochii supărată peste toate crăpăturile și denivelările de pe trotuar, precum și pe fețele curioase ale trecătorilor. Eu o privesc și îi dau, oarecum, dreptate... În sfârsit, ajungem în parc, eu în urmă, ea cu copilul înaintea mea, și ne despărțim... Ea ramâne pe băncuțele verzi-vopsite-în-galben cu o revistă în mână, iar copilul se pierde pe undeva, pe una din cele douăzeci de alei ale parcului nostru cel mare, alei care sunt numai bune pentru role, deoarece abia au fost asfaltate. Eu merg mai departe...
Astazi privesc copiii cu role... Sunt chiar interesanți puștii ăștia! Arată și se mișcă de parcă ar fi încălțați toată ziua cu roți pe tălpi! Măcar ei se distrează... sau, cel puțin, majoritatea lor... înafară, bineînteles, de cel mai mic dintre ei, sau de cel din clasa adversară, sau de cine-stie-unde, dar care nu prea este pe placul lor, și care nu are alți prieteni, și care trebuie să suporte toate glumele și sa acumuleze o întreagă agendă de noi porecle zilnic (sau cel putin pâna cade altul în dizgrația totală în care se găsește el momentan).
Nimic interesant, evident, nici astăzi... Pornesc spre casă... "Ești nebună, fetițo?! Ce mergi cu rolele alea pe stradă? Vrei să te calce vreo masina?!" ... Ma uit în dreapta mea: o fată de vreo 16 ani se îndepărtează lin cu rolele ei de firmă pe carosabil, iar șoferul supărat dispare în spatele geamului lui fumuriu de Dacie. "Bine că e pe Dunării, mă gândesc, că ce de gropi, nisip si denivelări mai sunt pe alte strazi... perpendiculare!"